Senzaţiile pe care le am pe bicicletă au început să mi se rafineze, să capete înţelesuri subtile, să se diversifice. Azi mi-am dat seama, spre exemplu, că dintre ritmurile pe care le am pe bicicletă cel mai tare îmi place ritmul cu sete.
Nu este vorba de dorinţa arzătoare de a mă deplasa în viteză şi nici despre faptul că pedalez şi am o senzaţie de sete. Nu. Este vorba despre acel ritm pe care îl capeţi când ajungi în perioada de graţie a efortului. Ai urcat deja, ai depus efortul, ai accelerat şi, la un moment dat, ajungi într-o stare în care nu mai simţi efortul fizic şi pedalezi cu şi din plăcere, chiar dacă eşti în oraş.
Este momentul de suspensie al pietrei aruncate cu sete în sus, care şi-a terminat acceleraţia, în acea clipă sublimă, în care totul încremeneşte, în care contemplă lumea, în care este eliberată de propria-i greutate, susţinere, forţă. Aceeaşi senzaţie o am şi eu când pedalez în ritmul cu sete. I-am spus sete pentru că e un ritm din care nu-mi vine să mă mai opresc, un ritm care mă eliberează de grija drumului, a traseului, a finitului.
E o senzaţie minunată pe care sper să o trăiţi şi voi.
Ionut, ma bucur ca ti-a placut. Sper ca si altora 🙂
wow, ce descriere! eu ii zic “pilot automat” si am observat ca intra dupa ce esti f obosit si daca reusesti sa tii un ritm constant. vezi, d-aia nu am eu blog 🙂