Era etapa a 16 a Turului din 2009 și, pe coborârea de pe Col du Petit-Saint-Bernard, avea loc una dintre cele mai urâte căzături din ediția respectivă. Germanul Jens Voigt, coleg cu Andy Schleck la Saxo Bank, mușca din asfalt (la propiu!) la 80 km/h. Mult sânge, secunde de inconștiență și fracturi la nivelul feței.
La 37 de ani și după un astfel de incident ai fi zis că cea mai bună alegere a neamțului ar fi fost să se retragă în sânul familiei, alături de soție și cei 5 copii (la acea dată, căci între timp a sosit și al șaselea!).
„Nu puteam să mă retrag și să mă țină minte lumea întins pe șosea și plin de sânge”, a fost însă reacția lui Voigt, care, după perioada de convalescență, s-a reîntors în competiții.
Un an mai târziu, tot în Turul Franței și tot etapa a 16-a, Voigt a fost în centrul unul alt incident, încheiat de data aceasta cu happy-end. Se întâmpla în Pirinei, iar scenariul a fost asemănător: a căzut la viteză mare, pe o coborâre. De data aceasta s-a putut ridica, deși plin de julituri și sânge, însă bicicleta era stricată și îl depășise toată caravana, așa că nu mai avea cine să-i dea o bicicletă cu care să continue.
Neamțul era hotărât să ajungă la Paris și a împrumutat o cursieră de la un copil de pe marginea drumului, prea mică pentru el și fără pedale corespunzătoare, și a pornit în urmărirea grupului din care făcea parte. A mers cu bicicleta aceasta vreo 15-20 km, până l-a oprit un polițist și i-a dat o bicicletă corespunzătoare, lăsată de managerul Bjarne Riis, care aflate între timp de incidentul lui Voigt. Evident, a ajuns în timp util la finalul etapei și, apoi, la Paris.
Ambele povești mi-au revenit în minte spre finalul etapei a 11-a a Turul de anul acesta, când Voigt a făcut iar o demonstrație de determinare și putere de luptă. Poate sună cam de lemn, dar nu-i lucru puțin pentru un tip la aproape 41 de ani, cel mai „moș” din Turul acesta și căruia un puști precum Sagan i-ar putea fi fiu.
Mai erau vreo 11-12 kilometri până la final și cei patru care erau în fața cursei (Voeckler, Scarponi, L.L. Sanchez, Devenyns) se pregăteau pentru sprinturile finale. Depășiseră Col du la Colombiere, unde îi lăsaseră în urmă pe ceilalți 21 de cicliști din grupul evadaților, printre care și Voigt. La vârsta lui, cu siguranță că germnaul a suferit mult până a trecut de cățărarea aceasta de dificultate maximă. Nu știu cum a făcut, dar pe coborârea de pe ultima cățărare i-a ajuns pe cei 4 din față, cu puțin peste 10 kilometri înainte de final. A apărut de nicăieri, nicio cameră nu era cu el, nimeni nu se aștepta la asta. Scarponi a întors capul mirat când a simțit că vine cineva din urmă. Comentatorii englezi ai Turului au explodat în urale când l-au văzut pe Voigt apărând în spatele celor 4. S-au rugat de la depărtare de el să stea în plasa acestui grup, să se odihnească și să aștepte finalul, cum ar fi făcut orice italian sau spaniol. Voigt i-a ascultat vreo 20 de secunde și a atacat și din grupul liderilor. A fost adus înapoi de Voeckler. În ultimii 3 kilometri este singurul care răspunde atacului belgianului Devenyns. Prinde podiumul, depășit de Voeckler și de Scarponi, dar în fața lui L.L. Sanchez și Devenyns.
Păi să nu dai cu proverbiala bască de pământ și să-ți comanzi un tricou cu „Shut up legs”, marca Jens Voigt, când vezi așa probă de voință?! Și cum să nu zâmbești când îi vezi pe niște amărâți de fotbaliști plângându-se ca niște copii răsfățați când sunt faultați și te gândești prin ce a trecut și ce face „moșul” Voigt?! Mă gândesc că, dacă tot n-avem ce alege la președinția țării de pe plan local, am putea să-l invităm pe Jens Voigt pe aici după ce se încheie Turul și să-i propunem o candidatură. La un moment dat trebuie să se retragă din ciclism, iar o reorientare profesională poate fi luată în calcul. La câtă tărie de caracter, determinare și tenacitate are, eu cu siguranță l-aș vota.
