Articol scris de Bogdan Popescu

După ce am reușit să nu ajung la (aproape) toate concursurile de șosea de anul acesta – excepția a fost primul, de la Seciu, m-am bucurat ca un copil când Alex Ciocan a anunțat că va mai fi o ultimă cursă de șosea pe 2018. Și nu oriunde, ci pe un traseu din Pucioasa care cuprinde cea mai abruptă cățărare din zona Câmpina. Adică Sultanu, un zid cam de un kilometru, cu bucăți pe el de aproape 30%. Așa cum o arată și indicatorul de la intrarea pe urcare.

Perfect! Chiar zona în care m-am dat cel mai des în ultimele luni, de am ajuns să învăț fiecare petic de asfalt de pe Nistorești, Secăria, Bezdead, Provița sau Valea Fiarelor. Îmi pusesem de curând și casetă cu pinion de 32, așa că aveam tupeu să mă iau în piept cu toate pantele de peste 15-20% de care-i plină zona Câmpina (dacă a văzut cineva indicator în zonă care să arate sub 10%, să mi-l arate și mie!). De Sultanu ăsta știam că-i cea mai abruptă cățărare din zonă, dar nu-l urcasem niciodată, doar îl coborâsem (asta o să mă ajute mai încolo!). Am reparat și asta, că m-am dus cu o săptămână înainte de concurs să recunosc traseul și l-am urcat. Greu, dar cu pinionul de 32 parca nimic nu te mai impresionează.

Și s-a făcut și 10 noiembrie, ziua concursului. Sunt înscris la tura scurtă, de 61 km, ca majoritatea oamenilor, și mă așteaptă două ore – două ore și jumătate de sus-jos. Vremea superbă, soare mult, feeling bun, bicla se prezenta în stare optimă, doar că, la start, surpriză! Alex Ciocan ne anunță că poliția a rugat organizatorii să țină concursul în sens invers decât cel inițial, așa că Sultanu se va coborî, nu urca. Trecem de la „The Wall” (căci așa denumiseră organizatorii cursa) la „Sultans of swing”. Păcat, mi-am zis, eram pregătit mental și chiar eram curios cum o să fie în concurs urcarea asta. Dar până la urmă e mai puțin important, că nici urcarea de pe cealaltă parte nu e plimbare, sunt pante spre 20%.

Tactica era simplă: lipește-te de un grup cu un ritm puternic, dar care să nu-mi taie răsuflarea, încearcă să stai cât mai mult „la coteț” pe plat (adică la plasă, ascuns în grup), iar la deal adoptă tactica „Doamne ajută!” și încearcă să mergi în ritmul tău de zile bune. Și dă-i „blană” pe coborâri (blană pentru mine, nu Nibali style!), căci multora le e frică și poți recupera timp bun acolo.

Încălzire, salut oameni cunoscuți, puțină alimentare, și dă-i gaz, că lumea a plecat ca din pușcă și cursa începe direct cu o mică urcare. Ăia buni s-au dus glonț de la început, dar după prima coborâre ne-am format un grup de 10-15 oameni dispuși să colaboreze. Aveam în față ceva kilometri de fals plat prin Bezdead, ne schimbam la trenă și așteptam urcarea de la Costișata, unde va fi fiecare pe pielea lui. Tactica cu „cotețul” mi-a reușit, căci mulți băieți se înghesuiau să reintre în grup în poziția 4-5 după ce se dădeau de la trenă. Tot le era teamă că primii o să vrea să rupă grupul cu o accelerație și voiau să fie pe fază. Asta e, când ești tânăr n-ai răbdare! N-a reușit nimeni asta și am ajuns destul de compacți pe urcare.

La deal, măcel!

Am urcat în ritmul meu, reușind un echilibru perfect de mijlocul grupului la finalul cățărării – în genul Gloria Bistrița în vremurile bune ale cooperativei. La vale, însă, am reușit să depășesc câțiva oameni și m-am lipit de un tip când am ajuns în Adunați și am făcut dreapta spre Provița. Ne-am înțeles din prima și ne schimbam la trenă lejer. Hai că mergem elegant până la poalele Sultanului, mi-am spus, mai ales că între timp prinsesem pe un tip de la tura lungă. Doar că după 5 minute ne-a ajuns un creștin cu gambe cât bradu’, care rupea fals platul ăla cu 40-45 km/h. Dintr-o dată am început să sufăr mai rău ca pe urcare.

Nici nu știu când am ajuns la pod, să facem dreapta spre Plaiu, la urcarea spre Sultanu. Tot ce făceam era să mă uit în roata din față și să încerc să nu o pierd. Când am intrat în urcare tipul ne-a spus la revedere, că el merge tare pe plat ca să recupereze ce nu poate la deal. Deh, avea picioare, dar și niște kilograme. La revedere, tati, merci că ne-ai dus, și am dat-o la deal.

Frumos, elegant, pante de două cifre, rulat fin și în ritm, scos limba la poze în capul dealului.

Am ajuns sus în belvederea de la Plaiu, am refuzat o sticlă de apă de la Ciocan (nu putea să dea și el o bere?!, mă gândeam) și mi-am dat drumul la vale pe Sultanul. Știam că la început panta e mai moale, așa că am lasat bicicleta liberă. Imediat am intra în secțiunea de +25% și am luat viteză instantaneu. Știam coborârea, dar am intrat cam tare în prima curbă (una de dreapta, destul de strânsă și puțin în orb), și m-am trezit că dacă nu fac ceva drastic intru în zid. Am frânat cu drifturi pe roata din spate, oamenii de pe margine strigau la mine să o las mai încet, am strâns șaua între fese și am reușit să redresez. Ce-i greu trecuse și mi-am dat drumul la vale.

Până-n Valea Lungă a fost o coborâre cu nelipsitele sus-josuri, iar când am intrat pe platul (de fapt un fals-plat în urcare) spre Pucioasa eram într-un grup de 3. La un moment dat n-am mai putut ține ritmul cu ei. M-a prins încă un tip și l-am lăsat și pe el să se ducă (mă simțeam generos, nu de alta!). Deja nu mai avea rost să-mi rup picioarele, căci nu se mai vedea nimeni în spate. A mai fost cățărarea de la Ulmetu, unde m-am cam târât, și dâmbul dinainte de Pucioasa. Pe coborârea de un kilometru către sosire am reușit să mai depășesc pe un tip și am ridicat și eu mâinile în aer (am și țipat, dar asta am descoperit când am văzut pozele de la final) când am trecut linia de finish. Înfrânsesem. Tot ce voiam era să scap de încălzitoare și să beau o bere.

Pe care am baut-o. Iar apoi momentul adevărului: unde am ieșit în cursă. Cu mare surprindere am văzut că am scos sub 2 ore (cu o săptămână înainte făcusem cam cu 20-30 de minute mai mult), locul 29 la general și 9 la categoria „mai-e-un-pas-până-la-bătrânețe” 40-49 de ani. Mult peste așteptările unui om cu o viață socială destul de activă (recunosc, îmi plac berea și vinul), care iese la o tură odată pe săptămână (dar nici de asta nu mă pot ține întotdeauna). La anul va fi și mai faină cursa, căci Alex Ciocan s-a jurat că vom urca Sultanu și să se va ține o lună mai devreme, în octombrie. Merci și băieților de la Velopedia, care mi-au împrumutat un sistem de prindere a bicicletei pe mașină de la Sea Sucker, o soluție bestială pe bază de ventuze! Într-un minut ai instalat „jucăria” pe mașină și din două mișcări ai pus și bicla. Acum la hibernare și să sperăm că la anul vom avea și mai multe curse de șosea – poate și la sau pe lângă București.