Foto: Events Photographer
Articol scris de Boabă Bobescu
De vreo câțiva ani îmi tot vorbește lumea de VeloPower Road Race, o cursă de șosea ce se ține la Panciu, la final de cules via. De bine, evident: oameni primitori, atmosferă frumoasă, traseu vălurit și variat. La ediția asta am reușit și eu să merg, mai ales că am fost cam puturos și anul acesta am alergat doar într-o cursă: „clasica” de la Seciu din aprilie, prima cursă a sezonului de șosea.
Am plecat către Panciu cu încă doi vajnici cicliști călărașeni, într-o dimineață friguroasă de 1 octombrie, pe la 5.30, când încă nu mijise soarele. Startul urma să se dea la 10.00 și noi aveam de parcurs 250 km cu mașina până acolo. Era un frig de se-ncrețea lycra-ul pe noi și mă făcea să mă îndoiesc de decizia de a pleca spre Panciu în dimineața cursei. „Nu mai bine ne cazam pe undeva aproape de Panciu încă de sâmbătă, beam și noi seara un cinstit vinuț de prin zonă, iar a doua zi ne trezeam omenește la 8 și o luam ușor către startul cursei?!”, mă gândeam înjurând cele 5-6 grade din termometru.
Nici nu m-am trezit bine din somnul agitat de pe bancheta din spate a mașinii că o țeavă de tun mai că mi-a intrat în ochi. Eram în centru Panciului, bine apărat de un tun de prin primul război mondial, expus acolo întru amintirea crâncenelor lupte din zonă. Frig, echipare, ridicare kit de participare, cafea și alinierea la start. Când am văzut mulțimea de lume care s-a strâns la start – aproape 200 , parcă ne-am mai încălzit și ne-a mai venit cheful de alergare. Asta și soarele care se revărsa în zona de start.
Am pornit la drum cu clănțănit de dinți și entuziasm. Pe pagina cursei zicea că aveam de bătut 78 de km cu vreo 800 diferență de nivel. Ca un amator mediocru care a avut parte de puțin antrenament anul acesta – în afară de dat în fiecare zi în București, toată vara am mai reușit să ies la câte un 100km de 1-2 ori pe lună – mi-am propus să termin în prima jumătate și, dacă se aliniază astrele, poate scot și eu în jur de două ore și jumătate pe traseu.
Pe primii aproape 10 km s-a mers lejer, în spatele mașinii de poliție, așa că am putut admira grupul masiv format din cei 200 de cicliști cum șerpuia prin satele de pe lângă Panciu. Am plecat și eu mai din coadă ca să pot să mă bucura de imagine. Nu toată ziua vezi în România așa ceva. Mă simțeam ca în „Il Lombardia”, ultimul „monument” din sezonul de ciclism, că și așa urmează week-endul acesta (sâmbătă, pe Eurosport 1, de la 16.30).
Ușor-ușor am urcat în pluton și când s-a dat startul tehnic am luat roțile care trebuie și m-am lipit de primul grup. Era plat pe primii 20 km, așa că nu mi-a fost greu să stau cu „băieții mari”. E bine „cotețar”, pe canapea, la căldurica plutonului, chiar și la mai mult de 40km/h. Pe plat, căci la deal se schimbă treaba.
Cum am dat de primele urcări mai hotărâte, grupurile cu băieții ăia puternici s-au desprins. Am reușit să rămân într-un grup de vreo 20-30 oameni, în care se mergea hotărât. Erau niște tineri sănătoși, care munceau la trenă, așa că mă puteam odihni pe zonele mai plate sau de coborâre. La cei aproape 40 de ani ai mei, strategia era să-mi conserv energia, să iau roți, să merg cât pot în ritmul meu, însă să stau într-un grup, să nu ajung singur, în „no-man”s-land”, unde ești victima vântului. Pățisem așa în ultima tură de circuit a cursei din primăvară, de la Seciu, și nu mai voiam să repet experiența.
Mi-a mers schema cam 20 de km. Mai rămâneam în urmă pe o urcare, recuperam la vale și pe plat, mai accelera un haiduc, îi lăsam pe cei nerăbdători să-i ia roata și eu ușor după ei… cam cum învățasem din cei 20 de ani de urmărit ciclism și din cele câteva curse în care am alergat în ultimii 3-4 ani.
Am făcut-o însă de oaie la trecerea peste un pârâu, unde era o zonă neasfaltată , urmată de o urcare scurtă și abruptă. Am încercat târziu să schimb pe placa mică, lanțul n-a coborât și am intrat în rampă cu lanțul pe placa mare. N-am vrut să forțez lanțul, de frică să nu-l rup, așa că a trebuit să mă opresc, că nu mai puteam înainta. Am rezolvat problema rapoartelor repede, dar deja pierdusem grupul în care eram. M-am gândit că n-are rost să îmi consum toată energia în a încerca să-i prind pe cei din față (mai ales că era o mare șansă să nici nu reușesc, căci ei erau mulți, iar eu singur), așa că l-am așteptat pe un flăcău în echipament Katusha, care se vedea la 20 de secunde în spate (ochiometric evaluat, evident!). După vreo 2-3 km ne-au mai prins vreo două grupulețe mici, așa că am organizat un grup frumușel de 10-15 oameni și am încercat să învârtim o trenă eficientă.
Chiar dacă am mai pierdut unu-doi oameni, am reușit să mergem compact și întins, schimbând trena la 500m până aproape de ultima și cea mai grea urcare a zilei, “Col du valea Câmpului”, cum îi zice pe Strava segmentului cu pricina, o bucată de 2,5km cu 6%. Mă simțeam proaspăt, mă odihnisem în grup pe fals platul în coborâre ce preceda urcarea, luasem și ultimul gel, așa că eram pregătit.
Cum mă așteptam, pe urcare niște tineri mai hotărâți au atacat, unul dintre ei luând un avans de 10-20 secunde față de toată lumea. I-am lăsat, mi-am văzut de treabă și ritm, gândindu-mă că găsesc eu unde să recuperez. Știam că pe zonele de tranziție, de la urcare mai aprigă la un fals plat, mulți au tendința de a o lăsa-o moale câteva secunde, așa că poți recupera frumos. A mers treaba așa cum am plănuit, iar sus am ieșit într-un grup de vreo 5-6 inși, cu un flăcău în față la 200-300m. Mai aveam cam 8 km, la vale în principal. Ne-am pus pe treabă, ne-am învârtit la trenă și l-am prins și pe flăcău, plus pe alți câțiva întârziați din grupurile din față.
Mai că începusem să moțăi în spatele grupului, când văd un indicator care ne anunța că intrăm în Panciu. În primul moment nu m-am gândit că mai e puțin (cred că 1-1,5 km) până la sosire, dar m-au trezit din amorțeală băieții din grup, care au început să accelereze. Când mai erau 500m unii au început să sprinteze, de zici că erau atinși de binecuvântarea Sfântului Sagan însuși. Dar gândindu-mă tot la preafericitul Sagan, am zis să îi urmez calea și exemplu pe care ni l-a dat nouă, muritorilor de rând, nu mai departe de ultimele două Mondiale și să bag piciorul tare în pedală mai aproape de final, nu mai devreme de 200m înainte de linia a sosire. Cu strategia asta am ieșit și eu fără mari bătăi de cap pe 2 în sprintul grupului am încheiat cursa pe locul 70 din cei 196 care au terminat-o.
Prima oprire a fost în cea mai apropiată cârciumă, să-mi iau preacinstita bere cu care să închin pentru încheierea cu succes a încă unei curse, iar al doilea lucru să verific timpul pe care l-am obținut: îmi ieșise 2h.24min. Cu al doilea obiectiv împlinit, m-am dedicat berii și pastelor pe care organizatorii cu generozitate le-au oferit la finalul cursei. Se mai aleargă și la anu’ la VeloPower Road Race.
Emilian Nedelcu