Duminică m-am trezit la 04.30. În mod special mi-am pus ceasul cu alarmă în bucătărie. Dacă îl puneam lângă pat exista riscul să-l opresc şi să mă întorc pe partea cealaltă, continuând să dorm. Aşa am fost nevoit să mă ridic din pat şi să-l opresc.
Eram chior de somn, dar vroiam neapărat să fac un antrenamenet cu bicicleta pe şosea şi să fiu înapoi acasă până la 10.00, să scot copiii în parc. Vlăduţ de-abia aştepta să iasă cu bicicleta şi nu o poate face decât în weekend, când sunt şi eu acasă.
Am mâncat în grabă o banană, mi-am umflat roţile la bicicletă, să fie tari ca piatra, mi-am uns lanţul, mi-am pregătit echipamentul şi la 05.30, când încă era întuneric, eram pe bicicletă, spre Brăneşti.
Ştiam că pe ruta asta, spre Lehliu, bate vântul rău la dus, iar la întors îţi suflă din spate. M-am bucurat foarte tare că în primii 60 km, adică până la Lehliu, am reuşit să scot o viteză medie de 34 km/h. Mi-am spus că voi ridica media şi mai sus la întoarcere, când vântul îmi va sufla în pânze.
Am avut parte de un trafic auto redus. Doar la întoarcere, aproape de Bucureşti s-a mai înteţit. Am avut parte şi de câteva incidente cu potăile care stau pe lângă fabricile de pe drum. Te văd de la depărtare şi pornesc atacul, alergând în haită către tine, cu spume la bot.
Imaginaţi-vă cum eram eu pe bicicletă, la 06 dimineaţa, sprintând către haită şi urlând la ea în momentul intersecţiei. Cred că şi-au făcut cruce paznicii de-acolo, iar potăile au rămas cam descumpănite. Nu se aşteptau să latru mai rău ca un câine de stână. S-au cam speriat şi au dat înapoi. În orice caz, la 45 km/h, în general, niciun câine n-are chef să te urmărească prea mult.
La întoarcere am avut parte de o surpriză total neplăcută, care m-a cam demoralizat. Îmi bătea vântul direct în faţă! Dacă atingeam un 30km/h în linie dreaptă mă puteam considera fericit. Mi se părea că o să ajung la ora 100 acasă şi am adresat înjurături şi blesteme vântului către toate punctele cardinale.
Până la urmă am ajuns în 3h58′ – ţineam foarte mult să fie sub patru ore – şi m-am declarat mulţumit.
N-am avut crampe şi nici n-am mai mâncat (n-am povestit asta) ca data trecută. În urmă cu vreo trei săptămâni, când am fost tot la Lehliu, am băgat în mine două geluri, două batoane energizante, trei banane, două croasante, o stică de Sprite la jumătate, o sticlă de apă minerală la jumătate, 1 litru de apă cu praf Isostar şi încă 1 litru de apă de fântână.
Acum am avut un gel, două batoane energizante şi doi litri de apă (unul cu praf energizant).
Nu ştiu cum rezistă alţii, dar eu nu pot fără apă multă. Spre exemplu, Robert Gomoescu mi-a spus la un moment dat că pleacă la un drum din ăsta lung cu doar jumătate de litru de apă. Face parte din antrenamentul de Ironman.
Probabil că sunt încă prea grăsan (88 kg), iar corpul cere apă multă pentru aşa masă.
[nggallery id=148]
Iti recomand prajiturile din cereale in timpul acestor curse. sunt bune energizante. In plus, si nu glumesc, iti poti lua o cutie de cola. si ciclistii profesionisti o folosesc. In plus, in saptamana dinainte incearca sa mananci multe paste, cu parmezan – dar nu praf- parmezan natural. Alimentatia mai trebuie sa cuprinda mazare, oua, cartofi. Cauta pe net mancare pentru ciclisti profesionisti si o sa gasesti acolo. Nu strica seara un pahar de vin rosu. 😛
Am avut si portiuni in care nu puteam merge mai tare de 20 km/h. Si eram obosit deja, imi venea greu sa trag de mine.
Asta-i regula drumului dus-intors: pe cat te-ai bucurat la ducere, pe atat vei suferi inapoi. Sau invers :)) Eu am avut noroc. M-am dus la Calarasi pe bicla si am avut vantul cu mine. Dar la cum batea pe portiuni imi inchipui ca a fost calvar sa mergi contra lui.