Ciclistul vostru mediocru preferat s-a reîntors în curse cu o participare precum cele care l-au consacrat, adică mediocră. RGT Seciu e a doua cursă a mea de anul acesta, după cea de la Sultanul, când m-am împrietenit cu corpul meu de după problemele de sănătate de anul acesta. Dacă atunci am fost sub-mediocru (am ieșit în a doua jumătate), la Seciu am revenit la o mediocritate calitativ superioară – am terminat în primul sfert. Dacă până anul acesta nu mă gândeam decât la cum să-mi îmbunătățesc rezultatele în concursuri, acum doar am revenit la formă apropiată de ce reușeam anii trecuți și o simt ca pe o victorie. E ca atunci când te întorci în România dintr-o țară din lumea a treia și ți se pare că ai ajuns în sânul civilizației. Grădina Maicii Domnului, nu alta!!
Am venit la ediția asta a cursei de la Seciu fără mari așteptări, după ce am văzut că al meu corp se mișcă semnificativ mai prost pe urcări după infarctul pulmonar de la începutul anului, lucru pe care mi l-am verificat și în concursul de la Pucioasa, unde aveam în meniu urcarea pe Sultanul. La Seciu speram doar să reușesc să stau alături de niște oameni mai puternici și să merg în plasa lor. Asta însemna să fac față rezonabil celor 3 urcări de la Seciu, să reușesc să stau în prima treime a turei scurte, acolo unde grupurile se coagulează mai ușor și sunt mai mari, ceea ce-mi oferă șansa să economisesc energie. Am reușit partea cu urcarea aproape acceptabil, însă ce m-a salvat și m-a ținut în față au fost coborârile. Am fost ca un Nibali, Savoldelli sau Mohoric (depinde de unde vă luați reperele în coborâri) între mediocri.
Mai mult cap decât picioare
Am început cu aceeași deschidere pe care o folosesc de obicei la Seciu: cal la F3, adică plec mai din spate – că acolo prind loc și mi-e jenă să mă bag în față ca chilotu-n trei litere, și ajung în primul pluton. Aici mă situez printre primii 30-40, unde mi se pare că sunt destul de în față ca să pot să reacționez la ruperi de ritm și destul de în spate ca să evit o eventuală căzătură, care de obicei se întâmplă în primele 15-20 de poziții. Ca de fiecare dată, s-a mers în pluton până la prima urcare la Seciu.
Eu am plecat în cursă alături de un amic de același leat din orașul meu de baștină Călărași, Adi Bacain, pe care mi l-am luat ca reper și alături de care am reușit să stau până la final. Pe prima urcare am văzut cu groază cum Adi se depărta ușor-ușor de mine. Încercam să schimb în altă viteză, să-l ajung, însă simțeam că intru într-un ritm care mă va epuiza. În primul moment am avut tendința să înjur, să-mi înjur corpul că nu poate să ducă cât vreau eu și să-l îndop cu efort (mai ales că în urmă cu un an nu aveam probleme să stau cu el!), dar apoi m-am calmat rapid și am zis să merg în ritmul meu, să mă bucur de cursă și să mă folosesc de cap, că asta m-a ajutat totdeauna mai mult decât forța brută. M-am gândit că știu să negociez tranzițiile mai bine ca alții de nivelul meu, plus că sigur mai recuperez pe coborâre, căci am văzut că la asta mă pricep mai bine decât mulți amatori. Treabă de instinct, decuplare a creierului și încredere în tine și materialul de sub fundul tău.
Coborârea salvatoare
Și câtă dreptate am avut cu coborârea! Nu doar că pe niciuna dintre cele două coborâri nu m-am depășit nimeni, dar pe fiecare am reușit să recuperez și să-i ajung pe cei care îmi luaseră 20-30 de secunde pe urcare. Pe prima urcare aproape îl pierdusem pe Adi din ochi. Pe porțiunea valonată care urmează sosirii nu-l mai vedeam. Am tras tare pe porțiunea de tranziție de după linia de sosire (e curbă la dreapta și un mic ciot de urcare, urmat de puțin fals plat în coborâre) și l-am prins pe un tip care părea puternic. Avea un număr ceva cu 13… 313, parcă. Am zis că-i cu noroc și că mă va ajuta să-l ajung pe Adi și grupulețul alături de care trecuse linia de sosire. Am mizat bine, căci mi s-a părut că văd un tricou roșu ca cel de la Călărași Cycling Team spre finalul porțiunii valonate de dinainte de coborâre. Când am văzut că e posibil să-i ajung pe cei din față, m-am aruncat pe coborâre în poziția aero ghemuit pe top-tube, aia de s-a interzis la profesioniști. Cei în jur de 3 km de coborâre au destule curbe, însă e o coborâre rapidă, pe care eu o fac cu viteză medie de peste 60 km/h, cu o singură curbă mai dificilă, unde trebuia să frânez. M-am dus glonț la vale, fără să mă uit în spate. Un singur lucru mi-a atras atenția: în curba mai strânsă, care necesita frânare mai pronunțată, era căzut un băiat. Era alt ciclist oprit lângă el și se ridica, așa că i-am dat bătaie înainte. Până să ajung jos, unde se face stânga spre start, l-am prins pe Adi, alături de alții, așa că am lăsat-o mai moale. După ce am trecut linia de start și am reintrat pe circuit, ne-am coagulat un grup de 6-7 oameni și am mai tot prins oameni. După câțiva kilometri grupul se dublase, ajunsesem la 10-15 oameni. N-am prea apucat să trec la trenă, căci erau niște oameni puternici pe plat care voiau să și demonstreze asta, așa că am folosit prilejul ca să mai economisesc niște energie. În formula asta am ajuns la a doua urcare la Seciu.
Aici povestea se repetă: rămân ușor-ușor în spatele lui Adi, reperul meu, și aplic aceeași strategie: limitez pierderile pe urcare și recuperez pe coborâre. Care funcționează: mă dau la vale cu 60-70 km/h, în curba nasoală mai văd pe cineva la pământ, cu ambulanța lângă (sper să fi fost totul bine pentru bietul om!), și înainte de zona de start îl ajung iar pe Adi și pe cei din grup care au ieșit primii de pe cățărare. După start îl vedem în față pe Georgios Georgiadis, antrenorul echipei Steaua și al lotului național de ciclism, care era alături de junioarea Cătălina Cătineanu. Sprintez cu Adi să îi ajungem și ne așezăm confortabil în spatele lui Iorgos ca să ne tragem sufletul. După ce se asigură că junioarea lui s-a așezat cum trebuie în grup și că s-a alimentat, Iorgos dă drumul motoarelor și începe să adune oameni de pe drum, unul câte unul. Mergem către Boldești ca în Orient Expres. Simt oboseala în picioare, dar mersul la plasă pe ultima bucată de plat mă ajută să mă recuperez puțin, dacă se poate spune asta la +40km/h cu cât mergea Iorgos pe alocuri.
Primul sfert!
Hai și cu ultima urcare!. La asta nu mai are rost să-mi iau niciun reper. E „every man for himself”. Dă-i cât poți, că se termină suferința-n capul dealului. Încerc să-i dau mai tare de pe primele pante, dar simt că încep să-mi flambeze mușchii, acea senzație de anticameră a crampelor. Îmi zic să stau puțin mai ușor, să nu risc să mă tai ca maioneza pe final, că mai e scurta coborâre de dinainte de ultimul kilometru, unde recuperez sigur câteva secunde. Fac așa, iar după coborâre îi dau tare (cât pot eu de tare, adică un fel de tare mediocru). Aș fi ieșit chiar în spatele reperului meu de la Călărași dacă nu venea în sprint un tip – dacă nu mă înșel, chiar acel 13 de la început, care s-a intercalat în clasament între mine și el. Eram cam rupt să mă chinui să sprintez pe ultimii 50m, plus că deja gândul meu era la berea rece de după. (Notă mentală: nu te mai gândi la bere înainte de linia de sosire, ci doar după ce-o treci; sau la început, după linia de start, pentru o motivație și mai solidă.) Am terminat pe locul 45 la tura scurtă (din aproape 200 de participanți) și 14 la categoria MAMIL, adică middle aged man in lycra sau 40-49 de ani. Un rezultat aproape de locul 39 de anul trecut și chiar mai bun decât 51 cel din 2019, când eram mai tânăr și mai sănătos.
Pâine mai sănătoasă, da?!
Hai că am povestit despre mine și n-am zis nimic despre concurs în general, despre atmosferă. Excelent organizat concursul, așa cum ne-am obișnuit. Îmi pare rău că nu pot spune mai multe despre asta, că deja s-a banalizat excelentul, devenind o rutină la concursurile lui Alex Ciocan. Îmi pare rău că s-a ajuns la asta. Se putea și mai prost, ca să am și eu ce scrie aici. Data viitoare să puneți mai puțină pâine la sandwich-uri, da?! Și nu din aia albă, că soția îmi tot zice că nu-i sănătoasă și mă pune să mânc din aia creolă, de secară.
Participarea a fost mare și anul acesta, în ciuda faptului că era limitat accesul la concurs doar pentru vaccinați, cum cer legile în vigoare. Chiar mă gândeam dacă va fi sau nu multă lume înainte de concurs, ținând cont de limitări, dar se pare că lumea s-a vaccinat. A lipsit, din păcate, Emilian, șeful acestei parcele de internet, carantinat în casă de virusul COVID, care s-a lipit de el cu puțin timp înainte de concurs. Am mers eu, ca să nu se obosească el.
Cruciada copiilor
Ce de copii la concursul acesta!!! Discutam cu Adi Bacain când coboram spre sosire și remarcam amândoi că-s foarte mulți puști la această ediție de Seciu. Nu erau doar adolescenți, ci și puști de 10-11 ani și chiar mai mici. Am văzut la startul turei scurte pe vreo 3 puști în jur de 10 ani, cărora antrenorii le explicau să meargă doar prima tură, iar apoi să se oprească la părinți, care îi așteptau după sosire. Iar ăștia micii comentau, că ei vor să alerge mai mult. Bravo, tinerețe! Plus că primele 5 locuri de la tura scurtă au fost ocupate anul acesta de adolescenți, ceea ce cred că-i o premieră.
Chapeau pentru consătenii de la Călărași: Mărgărit Sârbu a ieșit pe 5 între MAMILi și s-a urcat pe podium la Cupa România, ceva competiție în competiție, iar puștii de acolo au mers tare și cu pasiune, ca întotdeauna, și au ocupat și o poziție pe un podium în acea Cupă a României. Rafa de la Focșani era și el cu puștii lui de la club, de care era tare mândru la final. Cu ocazia întâlnirii cu acest fiu al Vrancei am avut plăcerea să dezbat și să aflu mai multe detalii de la firul ierbii despre lovitura anului în ciclist, realizată de niște moldoveni de-ai lui: furtul bicicletelor lotului Italiei de la Campionatul Mondial de Velodrom. Rafa, spumos ca întotdeauna!
Cam așa s-a terminat scurtul meu sezon de concursuri din 2021, în care, din motive medicale, n-am putut să merg decât la Sultanu și la Seciu. Dar dacă n-o să mai am nevoie de service în 2022, cu siguranță o să bifez mai multe. După Seciu iau o pauză, căci și așa mi s-a amplificat o durere în genunchiul stâng în urma concursului. Plus spatele… ce mai, cred că mi-au dat ăștia un corp cu kilometri dați înapoi, că a cam început să cam bată și să troncăne. L-au abuzat unii într-o viață anterioară, altfel nu-mi explic. Așa că o să mă dedic yoga (yogăi?), relaxării și vinului. A venit acel moment al anului când și doctorul recomandă un Shiraz sau o Fetească Neagră.
Fotografii realizate de Radu Cristi
Emilian Nedelcu