Emilian Nedelcu - H3RO Mamaia 2021
Foto: Radu Cristi

În fatidica zi de 18 iulie pedalam împreună cu Laurențiu Vlădan. Ar fi trebuit să fie o tură mai lungă, dusă în zona 2 de puls cardiac, adică în ritm ușor. Nimic nu părea să ne tulbure liniștea acelei zile de duminică când, deodată, am căzut cu bicicleta, de la o viteză de peste 30 km/h, pe partea stângă.

Ne aflam într-o comună uitată de lume, cu un asfalt perfect și fără trafic auto. Nu făcusem pană, nu nimerisem cu roata față în vreo groapă, asfaltul era oglindă. Nu știu ce s-a întâmplat, cert este că ghidonul mi s-a dus brusc în dreapta iar eu, mă văd și acum cu încetinitorul, am zburat prins de bicicletă și am lovit carosabilul mai întâi cu umărul stâng, pe urmă cu capul și, în cele din urmă, cu șoldul. Am rămas acolo, buimac și nemișcat câteva secunde, fără să știu ce-i cu mine. Am încercat să mă ridic fără succes, dar eram prins în ambele pedale, iar când am dat să mă sprijin pe cot, într-o parte, mi-am dat seama că nu pot susține greutatea corpului. Am realizat că ceva nu e în regulă.

Prima radiografie, făcută la Spitalul de Urgență Pantelimon

Pe repede înainte, am ajuns la Spitalul Pantelimon, unde medicii au tras de mine să-mi aranjeze oasele în linie, dar fără succes. M-au trimis acasă și mi-au spus să revin peste cinci zile. Între timp ar fi trebuit să stau cu mâinile în șold și cu pieptul înainte, dar cine poate falce asta timp de cinci zile? Am avut o noapte de coșmar, nu mi-am găsit nicio poziție și la fiecare mișcare auzeam cu pârâie ceva în umărul meu.

A doua zi am ajuns la un alt doctor, la Spitalul Floreasca, pentru o a doua opinie, iar verdictul a fost clar și rapid: trebuie operație.

Pe 20 iulie, în urma diagnosticului de fractură de claviculă cu deplasare, domnul doctor Radu Țuțuianu m-a operat. M-a reparat și o să-i fiu etern recunoscător pentru asta. Îl recomand cu toată convingerea, este pus și simplu un artist. Nu doar că m-a operat (înțeleg că politica medicală din România nu recomandă operația fracturilor de claviculă, decât în cazuri excepționale, când oasele chiar nu pot fi aliniate sau când este vorba de fracturi deschise), dar mi-a inserat un șurub de titan ce nu trebuie scos și m-a scutit astfel de încă o operație.

Datorită acestei operații m-am refăcut extrem de rapid. La o lună după operație ieșeam cu colegii Unstoppable la o tură de ciclism de 90 km. La două săptămâni de la operație făceam antrenamente de alergare. În ziua în care mi-am rupt clavicula, după vizita la Spitalul Pantelimon, am plâns, coplești de neputința ce mă apăsa și de diagnosticul doctorilor de acolo: șase luni recuperare, un an de zile fără sport. M-a sufocat acest verdict.

La sfârșitul lunii august, am participat la Maratonul Olteniei, atât la proba MTB, cât și la cea de alergare. A plouat mult în zilele dinaintea concursului, a fost noroi din plin pe traseu, motiv pentru care am și luat câteva căzături cu bicicleta. De fiecare dată am căzut pe partea stângă, de la viteze mici, dar tot căzături au fost. M-am ridicat mai departe și am continuat concursul, fără să simt nimic deosebit.

Am fost pe drumul cel bun, reluasem chiar și antrenamentele de la bazin, unde făcusem progrese considerabile. Din păcate, pentru că n-am avut astâmpăr și m-a mâncat undeva, am căzut din nou, tot cu bicicleta, tot pe partea stângă. S-a întâmplat la mare, după o tură MTB offroad de 95 km. Eram epuizat după efort, mai aveam 100 de metri până la mașină și m-am ridicat în pedale, să cercetez unde am parcat-o, că nu e vedea. Fix în acel moment, în care scrutam împrejurimile, roata din față a intrat într-o groapă, iar eu, pentru că nu eram pregătit și aveam mâinile moi, am zburat de pe bicicletă, tot pe stânga. De data asta am ieșit șifonat, a început să mă doară umărul din nou și nici gând să mai pot înota, de exemplu. Mai erau trei săptămâni până la H3RO Mamaia.

Am încercat să intru în bazin, de câteva ori, dar de fiecare dată când începeam să înot craul durerea se instala rapid în umăr și nu mai puteam face nimic. Așa că am stat cuminte până în ziua concursului. Eram hotărât să iau startul, chiar dacă trebuia să fac pluta și ieșeam ultimul din apă.

Proba de înot – relaxare totală

H3RO Mamaia 2021 m-a găsit într-o stare de împăcare, de liniște interioară, de relaxare pe care am avut-o de la început și până când am trecut linia de finish.

Anul acesta concursul a avut loc pe 2 octombrie, o zi în care vremea a fost aspră. Vântul șuiera în rafale neregulate, marea era agitată, cu valuri grupate parcă în haite. În acest context, organizatorii au anulat înotul din mare și l-au mutat în lacul Siutghiol, a cărui culoare îmi aduce aminte de substanța radioactivă ce a cauzat apariția țestoaselor ninja.

Lacul a fost ceva mai liniștit, dar și el era pus pe harță. În plus, a fost scurtată distanța de la 1.800 de metri până la 850 de metri, potrivit ceasului meu. Lui Paul Georgescu, înotător cu mare experiență în ape deschise, i-au ieșit vreo 750 de metri. S-a luat decizia scurtării pentru că apa era prea rece. Avea în jur de 16 grade Celsius, 12 după spusele unor concurenți mai sensibili. Mulți n-au mai luat startul, alții au încercat, dar au renunțat la scurt timp după contactul cu apa.

Cert este un lucru: n-au fost condiții pentru cei care se aflau la primul concurs de triatlon sau pentru cei cărora le este frică de apă. Panica este cel mai mare dușman în astfel de situații, te secătuiește de energie extrem de repede. Poate că în astfel de situații organizatorii găsesc o soluție și pentru cei care nu pot înota, să le dea 10 minute peste timpul ultimului ieșit din apă și să-i lase în concurs și pe ei.

Nici lacul n-a fost lipsit de valuri. Nu erau foarte mari, dar veneau din toate părțile, fără nicio logică, într-o frământare continuă. Eu am fost calmitatea întruchipată, iar singura mea preocupare era să trec de proba de înot fără dureri. Cu o săptămână înainte de concurs de-abia am putut înota legat 300 de metri craul în bazin.

Foto: Radu Cristi

M-am împrietenit cu valurile de la bun început, secretul este să te lași în voia lor, să nu te panichezi, chiar dacă ai senzația că înoți pe loc. Ai încredere în tine, dai din brațe, înaintezi. Nu te agita, nu te consuma, respiră relaxat. Asta am și făcut. În plus, am încercat sighting-ul la trei, patru brațe – am ridicat capul să văd balizele. Surprinzător, clavicula n-a crâcnit, aveam prea multă adrenalină în mine, iar costumul de neopren mă ținea strâns.

Am ieșit din apă al 37-lea din 110 participanți, potrivit rezultatelor oficiale. Cel mai bun înotător a fost Alex Toma, care a ieșit din lac după 00:11:21. Eu am fost contorizat cu 00:17:34. Poate aș fi scos cu un minut sau două mai puțin, dacă nu mă ținea clavicula și eram ceva mai antrenat, dar mă declar mulțumit de rezultat.

Experiență neplăcut la proba de ciclism

N-am reușit să fac rost de o bicicletă de contratimp pentru H3RO Mamaia, așa că am încercat să adaptez cursiera mea astfel încât să am o poziție cât mai apropiat de cea de pe TT (TT = time trial, adică contratimp). Am montat aerobare pe ghidon, am avut chiar și bidon cu pai în față. Am avut chiar și șa cu șanț pe mijloc, specială pentru TT. Degeaba.

Șaua n-a fost bine reglată, aerobarele erau strâmbe, iar pozițiea mea numai aero nu era. La km 70 mă durea spatele îngrozitor. Am avut momente în care m-am vizualizat coborând de pe bicicletă și dând cu ea de pământ. Nu-mi găseam locul nicicum. De câteva ori m-am ridicat în picioare, să mai îndrept spatele și să mai eliberez presiunea acumulată în mijloc, dar imediat scădea viteza cu 4-5 km/h. În fața vântului trebuie să stai cât mai ghemuit, cât mai strâns, astfel încât contactul cu frecarea aerului să fie pe o suprafața cât mai mică. Mă gândesc serios ca în lipsa unei biciclete TT să mă orientez către proba Olimpică, acolo măcar toți concurenții au cursiere.

La ciclism am avut un plan. Cu o săptămână înainte am făcut un test FTP pe Zwift, acela progresiv, care îți crește rezistența la fiecare minut. Testul ăsta îți măsorară puterea pe care o poți exercita pe bicicletă, putere care să măsoară în wați. Mi-a ieșit o medie de 280 wați și am decis, după ce m-am sfătuit cu colegii mai experimentați (a se citi Beres Hunor), să rămân la o medie de 220 wați, care să-mi permită să fiu fresh la alergare.

Nu m-am ținut de plan, am început prea tare și după 50 km aveam o medie de 260 de wați, care avea să scadă însă cu încetul până la 244 wați, din cauza oboselii acumulate. A fost vânt, dar același pentru toți, și pentru Mihai Vigariu care a reușit cel mai bun timp din concurs (2:07:21), și pentru mine (2:35:23).

În acest grafic se văd clar zonele cu vânt din față și cele cu vânt din spate

Am avut de parcurs nouă bucle, fiecare dintre ele avea un dus (greu) și un întors (ușor). Când vântul bătea din lateral față țineam cu greu 32-33 km/h, uneori ajungeam și la 29 km/h, de mă apuca disperarea.

Foto: Radu Cristi

Partea bună este că m-am ținut de planul de nutriție. Am avut 10 geluri puse într-un bidon de ciclism, amestecatle cu un pic de apă, ca să le înghit mai ușor. M-am alimentat cam o dată la 15-20 de minute și am alternat cu apă, în care am pus câteva vârfuri de sare. N-am reușit să beau toată apa, dar pun asta pe seama faptului că nu a fost soare și nu am transpirat prea mult.

Am parcurs cei 90 km de la proba de ciclism cu aproape 34 km/h. Nu este o cifră slabă, dar nici una competitivă. O viteză provocatoare ar fi fost 38 km/h, ca a lui Răzvan Ene (locul 4 la general) sau 36 km/h, ca a lui Laurențiu Vlădan (locul 2 cu echipa ștafetă la Half Masculin).

Foto: Radu Cristi

O altă râcă am avut cu bumperele de pe șosesa, dungile acelea de vopsea în relief din preajma trecerilor de pietoni. Dacă la început nu le-am simțit, spre sfârșit nu le mai suportam și mă ridicam în picioare când treceam peste ele. În plus, întoarcerile la 180 de grade mă scoteau din ritm.

Foto: Radu Cristi

Cea mai bună alergare pe care am avut-o într-un triatlon

Alergarea a venit ca o ușurare, când din încovoiat m-am îndreptat ca un plop. Ah ce bine a fost! Cred că anul acesta am avut cea mai bună probă de alergare de la un concurs de triiatlon. Mă pregătisem pentru o medie de 4.45min/km și aș fi considerat-o mai mult decât mulțumitoare. Însă m-am trezit că alerg cu 4.20-4.30, iar pulsul era destul de relaxat. M-am ținut și aici de nutriție, am avut la mine cinci geluri. După primii cinci kilometri mi s-a părut că simt o ușoară crampă, am băut repede fiola de magneziu lichid pe care o aveam la mine, nu știu dacă a fost placebo sau chiar și-a făcut efectul, cert este că n-am avut nicio durere până la sfârșit.

Spre deosebire de alte dăți, am fost conștient de ceea ce se întâmpă în jurul meu. Am văzut-o pe Natalia pe plajă, alergând către mine și încuraându-măi, i-am văzut pe toți colegii mei din cursă și pe cei care mă încurajau de pe margine. Am răspuns, am interacționat, am zâmbit, m-am bucurat din plin de această alergare.

Foto: Radu Cristi

De fapt, îmi dau seama că am alergat cu rezerve. N-am avut spume la gură, nici privirea pierdută. Am alergat în ritmul meu, constant, fără nicio grijă, iar asta o senzație pe care mi-o doresc de-acum înainte la toate cursele de triatlon, dacă se poate.

Am încheiat cursa alături de Natalia, care m-a însoțit câteva sute de metri, care și anul trecut. Timpul total: 04:35:23. M-am clasat pe locul 35 din 109 finisheri și locul 22 din 52 la categoria de vârstă 40-49 ani, care a fost cucerită de către colegii mei Beres Hunor (locul 1) și Răzvan Ene (locul 2).

Foto: arhivă personală

Acesta este finish-ul pe care mi-l dorream la H3RO, uite că a ieșit! Sunt fericit că am putut lua startul, sunt fericit că sunt sănătos, sunt fericit am reușit să dau ce-am avut mai bun! Mulțumesc lui Octavian Brînzea pentru neopren, you saved my day! Mulțumesc Unstoppable Sport Club pentru suport și antrenamente. Am ajuns la un nivel la care nici nu visam acum câțiva ani. Mulțumesc tuturor colegilor din Unstoppable, îmi creați un context sportiv super motivant, am ajuns să fac sport de plăcere! Și, firește, mulțumesc familiei care îmi suportă pasiunea pentru triatlon, nu e ușor, știu. Apropos, în familie mi se spune, ironic, Olimipicul.

Comentarii