Ironman Ungaria: Cum am cucerit pusta ungară

.„Caldura mare monser“ ar spune Caragiale, „Zaduf frate” spun eu si nu exagerez cu nimic cand afirm asta…valul de caldura ce s-a abatut asupra Europei face sa creasca temperatura ambientala cu 3-4 grade in mai toate tarile, acestui val de cadura nu-i pasa deloc de faptul ca peste doua zile ne vom intrece cu noi insine si cu ceilalti in marea cursa a ExtremeMan Nagyatad Hungary. Dar cine are curajul sa se inscrie la un Triathlon Ironman inseamna ca e pregatit pentru orice, stie ce face, se asteapta si la bine si la mai putin bine.

Termometrul spune la umbră 37º Celsius… Subt arşiţa soarelui (citat Caragiale), in fata campingului din Nagyatad – Hungary se opreşte o masina…dupa primele schimburi de cuvinte intr-o limba care nu seamana nici a maghiara, nici a germana nici a romaneasca, o poarta de fier, grea, se deschide si ne face loc sa intram in curtea mare, plina de corturi si rulote, semn ca mainile noastre si-au facut bine treaba si limbajul semnelor s-a facut inteles . In spatele curtii doua corturi cunoscute.

Sunt Bogdan Ilie cu Geanina Anda Ilie si Bogdan Dobre impreuna cu inotatoarea stafetei din care vor face parte, Crina Ungureanu zisa „Salupa” datorita calitatilor ei la inot, respectiv a valurilor ce razbat in urma trecerii ei pe acolo. Din masina abia sosita coboara doua personaje pline de voie buna si transpiratie, Sergiu Buciuc si eu, Mugur Fratila.

Ne pupam cu drag ca nu ne vazusem de cateva zile si schimbam primele impresii; va fi o cursa extraordinar de grea, suntem unanim de acord…si schimbam tactica de cursa inainte de a incepe sa despachetam cortul si restul prostioarelor specifice campingului si triatlonului pe distanta Ironman.

Ultimele minute din zi trec repede, mergem la „Pasta Party” luam kiturile de concurs pe ultima suta, respectiv la ora cand voluntarii se pregateau sa plece Observ cu mare placere ca din toata gloata de acolo sunt persoane care nu ne-au uitat de anul trecut si ne fac semne de salut. Evident, aici vorbim de marea familie Ironman indiferent din ce tara sunt ei. La un moment dat in cursa este imposibil sa nu spui macar o vorba buna catre unu-doi participanti.

Prind un mic semnal WI-FI si vad pe telefon ca acasa o multime de cunoscuti/prieteni/rude sunt alaturi de noi, grupul de Romani care reprezinta Romania la Ironman Hungary. Ma bucur sa vad atata agitatie pentru lucrul asta si deja incep sa ma motivez pentru cursa. Uimitor cata energie iti poate da aceasta vanzoleala chiar daca e pe Facebook .

Restul serii trece repede, ne bagam in sacii de dormit si… somn de voie. Curand realizez cat de grav va fi. E noapte, noapte neagra, insa caldura ma face sa ma dezvelesc, nu pot dormi din cauza caldurii.

Programul de a doua zi incepe dimineata, oricum nu am putut dormi odihnitor, nu vad de ce as mai sta in cort doar „sa ard gazul”sub efectul de sera.

Orele trec repede, in cursul zilei am facut o recunoastere a traseului de bicicleta si am pedalat vreo 15, poate 20 de km, o sesiune de inot de 1200 metri din doua bucati, am facut o alergare de 3 km barefoot pe gazonul din curtea strandului Nagyatad, apoi am alergat usor cu Istvan o tura pe traseul de alergare a cursei, respectiv ~ 4,6km.

Soseaua traseului de bicicleta imi pare destul de proasta, imbinarile asfaltice fac sa tresari din sa la distante regulate de aproximativ 15 m pe o portiune de 8-12 km. E deranjant, mai ales dupa 100-130 de km cand oboseala va face ca orice frunza in vant sa ti se para ca iti vrea raul . In fine, nu poate fi totul perfect.

Mancarea nu prea s-a legat de mine, am incercat din rasputeri sa ingurgitez cat mai multi carbohidrati si proteine insa fara mare succes. Un mare minus pentru mine faptul ca mancarea nu intra.

Dimineata dinaintea cursei

Dimineata dinaintea cursei ne trezim in zori, e inca noapte insa se distinge o agitatie in camping care te prinde la un moment dat oricat de bine organizat ai vrea sa fi. Stii bine ce ai de facut, ca trebuie sa te duci la baie, stii ca trebuie sa mananci, sa mananci bine pentru ca in orele ce urmeaza conteaza foarte mult cat de bine te-ai hidratat si hranit.

La mine merg toate asa cum mi-am propus, mai putin mancarea, nu reusesc sa ma motivez sa mananc, stiu ca voi avea probleme mai tarziu, dar nu pot sa inghit. Asadar imi iau in masina spre locul unde urma sa inotam, la circa 70-75 de km de locul unde urma sa alergam, niste covrigi , de parca asta urma sa rezolve masa mea inainte de un Ironman. Mananc cativa in sila si pun punga deoparte, nu pot manca. Am insa si o stare de disconfort stomacal, ce naiba o fi ca nu mi se intampla prea des stari de genul asteia.

Ne intalnim curand toti romanii si facem o fotografie de album. Frumos. Sabin Vasile il insoteste pe Dan Catalin Vasile in incercarea de a castiga pentru prima oara medalia de finisher Ironman.

Istvan, Sergiu Buciuc, Bogdan Ilie, eu si cei trei muschetari si muschetarite de la stafeta hepytrifrends suntem romanii veniti sa ne razboim cu pusta maghiara si sa o cucerim.

La ora 7 ne dau drumul la incalzirea pentru inot, sunt aproape uimit cati sportivi sunt. Realizez ca va fi bataie la start. Suntem dupa spusele organizatorilor aproximativ 650 de sportivi (record absolut la Nagyatad) care vom lua startul toti odata in proba de inot. Astept cu interes, cu toate ca inima mi-e mica, mica, mica. Intoteauna proba de inot mi-a dat emotii mai mari decat ar trebui, inotul nu e proba mea favorita, multa munca la antrenamente pentru a castiga doua, trei, patru minute.

Sunt iar impresionat de faptul ca au adus un preot care si anul asta a intrat pana la piept in apa, imbracat cu hainele lui de preot ca sa sfinteasca apa si sportivii. Acest ceremonial aflu ca este datina de la prima editie a Ironman Hungary.

Start!

La 7:30 fix tunul bubuie asurzitor si simt cum sunt impins din spate spre luciul apei. S-a dat startul. Ma pozitionasem cam la mijlocul grupului acolo unde credeam ca ma situez ca pregatire la inot, in speranta ca nu voi fi incalecat, calcat, impins, tras, lovit, batut. Toate astea au fost doar sperante.

Am dus o mare batalie pentru locul pe care ma pozitionasem. In primii 30 de metri am primit una peste fata din partea stanga, care mi-a strambat ochelarii de inot si cupa s-a umplut de apa. Ghinion, as vrea sa ma opresc sa imi rearanjez ochelarii insa simt ca voi fi calcat in picioare de cei din spate. Dau din brate si cred ca o fac bine, merg in depasire, una dupa alta. Nu preget sa trec peste altii care au format bariere din trupurile lor, asa se face, nu ai incotro, singura varianta ar fi sa stai in spatele lor ceea ce nu-ti convine ca timp.

La fiecare miscare a capului, apa din cupa ochelarului ma deranjeaza si curand nu mai vad nimic cu ochiul stang. Cupa ochelarului din dreapta este aburita si nu vad mare lucru la distanta nici cu acest ochi, insa merg pe respiratie pe dreapta si vad la fiecare inspiratie 3-4 inotatori pe langa mine semn ca drumul este cel bun.

Adica imi pun sperantele ca macar cei 3-4 din preajma mea se uita din cand in cand dupa balizele de delimitare. Intr-un final constat ca tin un ritm bun si drumul e cel bun pentru ca ajungem la prima baliza impreuna. Urmeaza a doua lupta, nu stiu si nu pot sa inteleg de ce toata lumea vrea sa treaca razant pe langa balize, oricum noi cei din pozitia aceea nu puteam spera spre un loc fruntas la proba de inot asadar este inutil sa te inghesui ca un nebun ce esti sa scurtezi drumul cu un metru sau doi.

Nu ma pot duce spre dreapta sa evit busculada, nu ma pot duce nici spre stanga, asadar nu ramane nici o varianta in afara de lupta sau ramai in urma sa treaca toti. Aleg lupta, nu m-a speriat asta niciodata. Lovituri, coate, picioare, palme, dai si primesti, rezista cei mai bine pregatiti psihic si cei mai buni incasatori. Sunt pregatit la ambele probe, raman in cursa pe acelasi loc pe care eram. Si dau din brate inaintand spre a doua baliza.

Constat cu surprindere ca anul asta nu am mai zarit pe nimeni odihnindu-se pe bancul de nisip dintre extremitatile lacului. Anul trecut inclusiv eu am petrecut vreo 25-30 de secunde acolo sa-mi trag putin respiratia ravasita de lupte.

Acum sunt putin mai bine pregatit la inot si nu mai am nevoie de pauze. Prima tura trece intr-un ritm bun, ies din apa, scot apa din cupa ochelarului, Doamne ce usurare, ma uit la ceas si sunt multumit de cele 41 de minute pe cei 1900 de metri. Fara neopren, nu e rau. Intru in viteza in apa, ma lungesc la orizontala printr-o saritura cum am vazut in filme, cred ca mi-a iesit binisor  si dau inainte. Am iar langa mine in dreapta pe cineva, ma uit la fiecare inspiratie spre el sa vad incotro o ia. Nebunul naibii inota stramb iar eu ma dusesem in exterior dreapta dupa el.

Ma redresez si vad ca si el se baza pe mine, venea dupa mine, in fata la vreo 4-5 metri aveam alt inotator cam de acelasi ritm cu al meu si il abandonez pe cel dinainte inlocuind-ul cu acesta din fata. Simt cum respiratia este mai precipitata, am facut un sprint scurt sa-l ajung. Sunt putin agitat, ma simt cam straniu, stomacul e gol si incepe sa roada in gol, incordez abdomenul si parca senzatia de foame dispare.

Ma cam doare muschiul inghinal al piciorului stang, nu imi dau seama de ce, dar nici nu stau prea mult sa ma gandesc. Ce atata gandire? Simt o oarecare crampa la gamba dreapta, nu e momentul imi spun, asta ar pune capac, am inotat la bazin 200 de metri cu crampa la gamba si apoi am renuntat la antrenament. Categoric nu e momentul de crampe. Ma rog la Dumnezeu sa nu ma lase acum cand mai am doar 5-600 de metri si rugile imi sunt ascultate atunci cand ritmul meu se mai domoleste putin.

Slava Domnului, nu pot sa sufar crampele astea la inot. La 6-8 brate salt capul sa vad malul. Se vede tot mai aproape, respiratia pe dreapta imi da ocazia sa vad malul lacului de pe partea pe care respiram si observ casele pe care mi le luasem ca reper al distantelor fata de linia de finish. Sunt aproape, mai am putin, vad nisipul limpede, e cazul sa las picioarele jos si sa fac apoi niste sarituri de delfin spre mal. Frateeeee, ce pana mea e asta? Nu gasesc nisipul cu picioarele, m-am dus efectiv la fund intr-o apa de peste doi metri, e mare lucru cu limpezimea acestui lac. Futu-i mama lui, am inghitit o gura zdravana de apa, sunt aproape complet hidratat dupa cursa asta de inot .

Ajung pe mal, aud incurajarile si disting vocile romanilor (Anda Geanina Ilie, Crina, Sabin Vasile, Kinga, Bogdan Dobre), diskjokey-ul ma anunta. Am inteles doar numele meu, altceva nimic, insa stiam ca spune ceva de bine si opresc cronometrul de inot si pornesc tranzitul spre bicicleta. Buna cursa as putea spune, fara prea multa modestie, am castigat ceva timp fata de anul trecut, 3 minute sunt foarte importante in inotul unui Ironman.

 Începe proba de ciclism

Ajung pe mal, aud incurajarile si disting vocile romanilor (Anda Geanina Ilie, Crina, Sabin Vasile, Kinga, Bogdan Dobre), diskjokey-ul ma anunta…am inteles doar numele meu altceva nimic insa stiam ca spune ceva de bine …si opresc cronometrul de inot si pornesc tranzitul spre bicicleta. Buna cursa as putea spune…fara prea multa modestie am castigat ceva timp fata de anul trecut, 3 minute castigate sunt foarte importante in inotul unei curse de Ironman.

Asadar, ma echipez cat pot de repede pentru pedalare, imi ia 3:40 minute pe tranzitia 1 semn ca trebuie sa ma antrenez si pentru proba asta pentru viitoarele curse. Va fi o cursa lunga intr-o pozitie incomoda, asadar o luam prieteneste asa cum ne-am propus. Vreau viteza medie 30km/ora si asta incerc sa fac. Intre timp imi desfac tacticos un gel pe care constat ca-l primesc cu bucurie, apoi la fel si cu un baton energizant de la Sponser. Chiar sunt multumit de aceste produse si stiu ca sunt singurele pe care le-am putu lua in alte urse de anduranta. Beau izotonic, momentan e ok cu gustul si cu primirea lor de catre organism, si rulez, rulez, rulez.

Ma mir de cati oameni vad stransi sa aplaude evenimentul, chiar parca nici anul trecut nu au fost atat de multi. Mi se pare fantastic acest lucru si parca am un plus d energie datorita acestui fapt, ma uit pe ceas si vad ca viteza mea de deplasare este prea mare pentru ce mi-am propus. Te fura valul cand te aplauda unguroaice focoase pe la porti . Ma simt minunat, am un tonus extra, pedalez usor, bicicleta parca toarce lin ca o pisicuta, schimb vitezele una cate una, pe rand, merge uns totul, nu am nici macar o mica nemultumire. Urcarile le abordez prieteneste, stau in aerobar si pedalez cum mi-am propus, sa nu scad media sub 30 km/ora.

Beau din paiul din fata ochilor de cate ori simt senzatia de sete, trecem pe langa primul punct de alimentare si din mers insfac un bidon cu izotonic pe care il tin in gura pana ce il scot pe cel gol din suport si il arunc, si il pun pr cel plin la locul lui. E momentul in care consum numai izotonic, stiu ca in cele din urma am sa ajung sa-l urasc si pe el si orice altceva ce ar trebui sa mananc sau sa beau in afara de apa goala si seaca.

Drumul ne conduce pe o portiune cu urcari si coborari succesive, nu mari, insa suficiente sa urce pulsul spre 160. Drumul destul de prost dupa parerea mea, imi zdruncina bicicleta, bidoanele de apa, imi zdruncina plamanii, pe mine cu totul. Curand scapam si de asta. A trecut o ora, desfac gentuta de urgenta de pe cadru si scot un gel. Merge de minune inca, aluneca usor, scot si un baton pe care il rontai in sila mai mult. Beau izotonic si simt ca ma umflu. Drumul face dreapta in scurt si intram pe o portiune de autostrada. Se merge minunat, chiar ma simt inca excelent, si ma mir pentru ca nu prea am stat in sa, ultima oara am pedalat afara cu o luna in urma la Oradea, urmeaza niste coborari destul de lungi, viteza maxim 63 km/ora.

Din spate apare o motocicleta cu un cameraman care ma filmeaza insistent din stanga. Rulez cu circa 50 km/ora pe o portiune de plat si ma apropii de un grup de trei ciclisti. Cica nu era voie sa se mearga la plasa dar ei asta faceau. Ma apropiam din ce in ce mai mult de acel grup si cameramanul nu ma slabea cu filmul, cred ca-i placea ritmul meu. Ii strig pe o romaneasca de mahala: misca-n p—a mea nu vezi ca ma izbesc de aia din fata? Radea ca un …stiu eu cine, dar cred ca si-a dat seama si i-a spus pilotului sa accelereze.

In urmatorul moment i-am luat roata si „am stat cu ei” vreo doi km in timp ce ma filma din nou. Rulam intre 45-50km/ora pe plat. La un moment dat si-au dat seama ca ceva nu-i in regula si au sters-o in viteza mare de langa mine. I-am pierdut  si am revenit calm si surazator la viteza mea propusa. Kilometri trec unii dupa altii si prima tura de 75 de km se apropie de sfarsit. Intram pe o portiune de sosea a unui drum national cu multe mici denivelari la imbinarile asfaltice si sunt un pachet de nervi. E enervant sa te tot ridici din sa la fiecare 12-15 metri.

Gandul imi zboara catre colegii mei cu care am plecat de la start, Sergiu, Bogdan, Catalin, Istvan, ei pe unde or pedala acum? Pe Sergiu l-am vazut cand ma apropiam de intoarcerea de la km 75. Mai aveam circa 4 km pana la intrarea din oras, deci avea cam 8 km inaintea mea. Era fresh, arata proaspat inca, semn ca a pregatit cursa asta destul de bine. Pe Bogdan l-am vazut cand am intors eu la bucla din Oras, nu era in spatele meu cu mult, putea sa ma prinda daca se grabea, dar mi-a facut semn cu mana ca e consumat ca bateria, semn ca nu o sa-i iasa ce si-a propus.

Pe ceilalti insa nu i-am vazut pe toata lungimea acelei bucle. Cred ca ne-am tot intretaiat, sau nu ne-am recunoscut. Timpul trece din ce in ce mai greu, apa de la punctele de revitalizare este tot mai calda, organismul nu mai primeste decat apa si atat. Nu geluri, nu batoane energizante, nu bautura izotonica, se anunta niste ore urmatoare destul de lungi si obositoare.

Kilometrii trec din ce in ce mai greu, la a doua tura a buclei de 35 de deja merg incet, caldura bate direct deasupra capului, simti soarele cum incinge casca alba. Torn apa pe mine la fiecare punct de revitalizare, ghinion, gheata nu este, ma gandesc cu parere de rau la gheata de la Oradea, ce bine ar fi prins niste gheata pe sub cracii pantalonilor sau in casca .

Sunt cu nervii intinsi la maximum, crampele la gambe si la pulpe deja le simt din ce in ce mai des, bag magneziu pastila dupa pastila si ma opresc la fiecare punct de revitalizare, imi fac de lucru pe acolo doar sa treaca putin timpul si sa am un ragaz mic de refacere; in soare, umbra nu este nicaieri.

Intr-o tresarire de orgoliu, la ultima tura de bicicleta, la penultimul punct de revitalizare, cer un bidon de bautura izotonica si opresc. Il beau jumate, fortat, imi vine sa vomit, dar nu iau sticla de la gura pana nu simt ca imi plezneste burta. Iau si un baton energizant pe care il manc repede din bucati mici inghitite nemestecat, apoi iau si un gel pe care il inghit fortat. Na, acum sa vedem cum ma simt, beau si restul de izotonic din bidon si gata, hai sa terminam cu chinul asta.

Piciorul drept ma doare rau, pe extremitatea talpii drepte ma doare osul numit in limbaj biologic „cuboid”. Ma doare atat de tare incat ma descalt de pantoful de ciclism si pedalez direct peste pantof. Oricum trebuia sa ma descalt la un moment dat cand ma apropiam de finish-ul probei de ciclism. Ce mai conteaza 10km in plus?  Merge asa, durerea e mai suportabila, sper sa nu am probleme la alergare din cauza ei. Ma tarasc pe ultimele urcari spre oras, apoi iau toate acele crapaturi asfaltice direct acolo unde nu le mai suport, insa gandul ca e pentru ultima data (pe ziua de azi) imi da un plus de putere de acceptare a situatiei.

Stiu ca ma apropii. Dintr-o carare a campului din extremitatea soselei isi face aparitia un personaj straniu, un taranus de-al lor cu o „bicicleta gen Tohan” trecut de 50 de ani, cu o burta apreciabila iesita dintr-o camasa prea mica pentru asa „balcon”, iese din camp direct in sosea si se indreapta spre mine cu oarecare viteza. Il strig: Hey, what the fuck are you doing? Iar el imi raspunde zambind: bla, bla, bla (urmeaza niste cuvinte total neinteligibile pentru mine). Evident ca ii arat ca stiu si eu sa vorbesc, pe limba mea adica, intrucat observasem deja ca engleza nu trecea drept limba internationala la el si ii spun:  “N-am inteles nimic, nu te mai chinui sa imi spui ce imi spui, ca oricum vorbesti pentru tine”.

Inca odata se pare ca omul se trage din maimuta, vazand ca nu inteleg o iota din ce imi spunea el acolo, recurge la limbajul extrainternational si da din maini. Imi dau imediat seama, omul vroia sa-mi dea doua mere verzi, potrivite ca marime. Trag un zambet la cel mai elegant mod pe care il puteam scoate si intind mana spre merele verzi, imi curgeau balele, nu stiu de ce, imi imaginam gustul acrisor si se pare ca organismul meu avea nevoie exact de acele mere. Le iau, multumesc pe romaneste si pe engleza in speranta ca macar asta intelege, apoi impins de un resort ma ridic din sa si pedalez spre oras.

Mai am vreo 2 km, mananc merele, energie curata frate, intru in oras, lumea aplauda, oamenii se uita sa vada daca nu cumva le vin prietenii, cunoscutii, rudele, din nefericire pentru ei sunt eu, necunoscut 100% de cei din zona aia .

Tranzitia ciclism-alergare

Descalt si al doilea pantof, primul era scos precum am spus cu vreo 10 km inainte, si uite-asa ajung la tranzit, cobor de pe bicicleta si da-i spre tranzitia doua.

Vad cunoscuti, Crina si Anda imi striga vorbe romanesti, ma incurajeaza. Conteaza mult sa vezi figuri cunoscute, iti da un plus de energie oricat de obosit ai fi si te face sa schitezi un zambet care te binedispune inclusiv pe tine, obositul .

Un voluntar imi ia bicicleta iar eu alerg cu casca pe cap in sala de tranzitie facuta dintr-un cort gen „cort de nunta la tara”, dar mult mai elegant. Gasesc sacul meu personalizat cu destula usurinta, erau inca destule pe carligele cuierului. Cred ca ma situam destul de bine ca timp, chiar si in acele conditii ale unei curse de ciclism nesatisfacatoare pentru orgoliul meu.

Ma schimb in mare viteza, 3 minute cat a durat tranzitia mea arata ca m-am grabit ceva si ies la alergare.

Incepe chinul, alergarea

Oh my God! Trec ca o furtuna pe langa grupuletul de romani format din Crina si Anda si ma stramb de durere, nu alerg decat sa trec de ele si ma opresc, ma doare atat de tare piciorul incat nu pot sa il ignor asa cum mi-am propus.

Merg, asadar, merg. Si merg, ma uit la ceas, pulsul ok, sub 135, doar caldura te face sa te simti mic, mic, mic si slab, totodata. Nici sa calc bine nu pot, mi-l imaginez pe Penes Curcanul cum venea el de la razboi sontac, sontac si ma amuz. Singur. Probabil ca cei ce ma vad razand singur isi imagineaza ca-i din cauza soarelui. No problem, oricum nu ma cunoaste nimeni.

Mersul meu are o viteza de sub 9 minute/km , sunt atat de gol in interior si o foame atat de mare se abate asupra mea incat sunt hotarat sa bag ceva in mine obligatoriu.

La prima masa a primului punct de hidratare ne intampina voluntarii cu farfuriute cu biscuiti, cu bucatele de banana, fructe uscate, festin frate. Ii fac semn ca vreau sa fiu lasat in pace si ma trag personal spre o masa unde tronau platouri mari cu ce am descris mai sus. Ma infig in ele, imi umplu mana cu biscuiti sarati si o inghesui in gura. Mestec si inghit nesatul pana imi dau lacrimile. Inghiteam bucati de biscuiti mai mari decat imi puteam permite sa inghit insa le fortam sa se duca in jos.

Pierd cam un minut jumate la masa, efectiv nu pot pleca de acolo, dupa inca ceva timp ma simt putin mai in siguranta si plec iar la drum, mergand intr-un picior, pe celalalt, pe dreptul il trageam intr-un mod ciudat dupa mine. Prima tura trece greu, imi fac un calcul si imi dau seama ca ma incadrez foarte bine in timpul de 16 ore si daca merg maratonul. Nu imi convine, insa asta e situatia de moment.

Lumea imi zambeste, ma vad schiopatand si ma incurajeaza cu niste cuvinte de-ale lor, habar nu am ce spun insa simt incurajarile, simt vorbele bune pe care mi le adreseaza. Crina si Anda imi trimit incurajari cand trec prin dreptul lor si ma gandesc oare unde o fi Claudia, sotia lui Sergiu.

Parca ii dadusem niste antiinflamatoare inainte sa plec in cursa, ce bine mi-ar fi prins acum. Nu o vad prin preajma, plec mai departe, eram deja resemnat. Pe primii 5 km aveam ca timp aproape 50 de minute, cu tot cu „stationarea” de la masa de hidratare.

De cate ori trec pe langa punctul de hidratare imi storc bureti uzi in cap, beau doua pahare de apa si plec mai departe. Tura a doua trece si ea, singura deosebire este ca la un punct de hidratare am luat o feliuta de pepene. Merge bine, nu ma asteptam. O vad pe Claudia lui Sergiu in multime, ma duc direct la ea si o rog sa-mi dea un Aulin din punguta mea de medicamente. Tragedie, zice ca nu crede ca i-am dat Aulin, doar calciu si magneziu. Mda, era imposibil sa nu uit ceva, numai Geta stie sa imi pregateasca lucrurile si acum ea nu era cu mine. Dar vai, Claudia are niste Nurofen Forte intamplator. O rog sa-mi dea doua pastile, sa fac o doza soc, le iau si plec mai departe asteptand sa treaca 20-30 de minute sa-si faca efectul.

 Parjolit de soare

In acelasi ritm de melc cu carapacea sparta ma precipit grabit spre a treia tura. In spatele meu aud soapte  Bogdan Ilie, prietenul meu, ma ajunge din urma si isi anunta prezenta. “Ce faci Mugur?”.

Merg, nu pot sa alerg, ma doare piciorul rau, dar am luat doua pastile si astept sa-si faca efectul. Ia-o inainte ca te ajung din urma.

Stiam ca in momentul in care voi reusi sa ma urnesc spre alergare am sa mananc nori. Exageram desigur, in entuziasmul meu de moment nu luam in considerare faptul ca afara erau 39 de grade la umbra si 80% din traseul de alergare era pe la soare.

Eram efectiv parjoliti de soarele necrutator al pustei ungare. Exista o portiune din traseu ce trecea pe langa un bloc cu vitrine la parter. Niste vitrine inalte, largi. Acolo soarele reflectat din vitrine era parca mai nazdravan decat oriunde din traseu.

Cand treceai de acele vitrine aveam impresia ca ai intrat intr-o zona cu aer conditionat, dar era atat de scurta senzatia si imediat apoi te izbea acea realitate cruda a unei calduri uscate de vara. Cand inspiram parea ca imi iau plamanii foc si cred ca asta era senzatia fiecaruia dintre alergatori. M-am tot intrebat oare cum se antreneaza aceia care alearga tot maratonul unui ironman fara sa alterneze cu mers. Alergarea in soare nu cred ca este o solutie, nu face decat sa te deshidrateze.

Atunci cred ca numai o excelenta pregatire fizica va face alergarea in orice conditie usoara. Cu toate ca si aici exista argumente care contrazic. Istvan, colegul nostru care are o pregatire fizica si psihica deosebita poate sa contrazica si aceasta teorie, deci trebuie sa fie vorba de altceva, poate hidratare si alimentatie in timpul cursei, dar atunci ei ce folosesc?…Mi-am facut curaj la un moment dat si am facut cativa pasi in alergare. Eram ok, efectul pastilelor a fost atins, efectul Placebo functiona si el si incepusem alergarea. Ma uit la ceas, fara sa ma chinui tineam un ritm de 5:15/km, de la vitrine urma o portiune cu putina umbra pentru ca apoi umbra provenita de la blocurile intinse de-a lungul trotuarului sa dispara si traseul sa urmeze de-a lungul unei sosele orasenesti intr-o usoara urcare.

Deloc potrivit momentul cu urcarea, o adevarata corvoada sa alergi in urcare. Dar merge, sunt abia la inceput si nu ma resimt, nu iau in calcul si cele doua ture pe care le-am mers. Intre timp ma ajunsese din urma si Anda Geanina, sotia lui Bogdan, careia ii venise randul in proba de stafeta la alergare. Bogdan Dobre terminase proba de ciclism si predase stafeta Andei. Ne-am intersectat venind din sens invers si ne imbarbatam cu incurajari, „batem cuba”, dar privirile arata ca nu e chiar OK.

E abia la inceput si vad ca se cam grabeste, nu zic nimic, nu vreau sa fiu inteles gresit, dar e prea cald pentru o alergare in forta. Bogdan este mai in fata, alearga si el intr-o pozitie stranie, se citeste pe aceasta pozitie oboseala acumulata, caloriile consumate si neinlocuite, plus caldura excesiva . Pe fetele tuturor citesti ca intr-o carte deschisa starea sufleteasca. Altii insa sunt foarte concentrati, alearga elegant, curg apele pe ei insa nu se vede efortul, sunt cei pe care ii apludam in competitii de anvergura, acestia sunt cei ce formeaza categoria „Elite”. Nu sunt multi insa ii observi de la departare.

Cei mai multi dintre ei termina cursa sub 9:30. Dupa 10 ore ramanem sa ne batem intre noi cei ce formam marea majoritate a cursei, age-group-erii. Pentru noi este o lupta personala, lupta cu noi insine. Ne-am propus ceva inainte de cursa insa nu a fost sa fie, acum ducem o lupta de supravietuire incercand sa repronosticam un timp final adaptat la noile contitii. Un nou timp final. E de groaza, doar trei grade mai mult fata de anul trecut imi vor fura 30 de minute la final, cu toate ca am castigat cu inotul aproape 4 minute.

Rand pe rand, turele trec, de fiecare data cand trec pe langa un punct de hidratare ma intreb cat de departe este urmatorul, cu toate ca le-am invatat pe de rost. Ma bucur cand trec prin perdeaua de apa de pe traseu, ma bucur cand trec prin parc unde este parca singura portiune de umbra din traseu, acolo gasesc cea mai rece apa din toata tura de alergare, acolo mi se zbarleste parul pe maini cand imi storc buretii cu apa in cap, acolo este pepene, acolo gasesc bomboane dextroza care iti dau pentru 10 secunde o senzatie de racorire. Cand plec de acolo, insa dupa 2 minute sunt iar epuizat.

Unde-i placerea? Mai exista placere? Din punctul meu de vedere nu mai exista, vreau sa termin, mai am vreo 3 ture, aproximativ 13 km.

Rand pe rand ma intalnesc cu figurile cunoscute, dar parca totusi necunoscute. Toti au fetele acelea lipsite de expresie, fara zambet, doar cu concentrarea pe ce a mai ramas din cursa. „Batem cuba” sau ne facem cu mana ori de cate ori ne intersectam.

Ma gandesc cu ciuda ca in cursa asta de alergare nu am reusit sa leg mai mult de 3 km de alergare continua de cand a inceput cursa. Fiecare tentativa de a alerga neintrerupt se termina dupa 4-5 minute, inainte ca ceasul sa ma anunte ca am trecut un km .

Ciudat, pulsul arata ca stau bine, am 140 BPM insa totusi simteam ca ma sufoc in alergare. Eram stors de energie mai rau ca o lamaie stoarsa de zeama ei in centrifuga storcatorului. Sergiu arata comic, cu un burete ud in sapca, ma amuza de cate ori il vad chiar daca el este nervos, seamana cu Oblio , Bogdan seamana cu un bunic ganditor, unul din ceata celor 7 pitici ai Albei ca Zapada, cred ca e vorba despre Doc „Inteleptul” , el gandeste ca s-a zis cu socoteala de acasa. Asta este, mai mult antrenament pentru data viitoare.

Mai e putin, gasca de serviciu cu aplauzele, Crina si Bogdan Dobre, isi fac datoria cu nadejde, ne incurajeaza cu vorbe frumoase, nu cred ca stiu ca noi alergam acum doar cu psihicului si ca fizicul nu mai are nici o legatura in aceste momente. Sergiu mai are o tura, eu mai am doua, Bogdan la fel, doua si ceva, e la vreo 10 minute in spatele meu. Anda e putin in spatele lui Bogdan, toti au facut o cursa excelenta in conditiile date, evident ca vroiau mai mult insa de unde nu este nici Dumnezeu nu cere nu-i asa?

Faptul ca ne apropiem de sfarsit ne da tuturor un plus de curaj si ne schimba expresia fetei, Sergiu e surazator acum, alearga cu Claudia langa el, ne intersectam si vrea sa-mi dea sa beau niste Pepsi rece. Il refuz stiind ca nu pot ingurgita nimic in afara de apa. Nu mai intra nimic, nimic. Cu toate astea nu pot sa nu ma gandesc la o bere. Habar nu am de ce, gandul la bere, la faptul ca este acolo la finish oferita de organizatori, ma face sa accelerez putin.

Evident, ca timp de alergare nu se cunoaste, insa se cunoaste pe fizicul meu ravasit de oboseala. Clipesc, clipesc din ce in ce mai des, cred ca daca as tine ochii inchisi pentru o perioada mai lunga, as atipi alergand. Mi s-a mai intalplat odata cand eram militar si patrulam cu cainele, am atipit patruland , m-am trezit brusc si speriat cand am luat-o intr-o parte.

Acum nu e momentul, trebuie sa raman concentrat, Sergiu deja a terminat, cred ca se bucura de binemeritata odihna. Nu ma mai incanta nimic, afara se intuneca, maratonul meu a sarit de 5 ore si 10 minute si mai am ceva de alergat/mers. Mi-am propus ca ultima tura sa o alerg fara oprire, sa dau tot, blana frate, dar nu iese .

Organismul nu ma mai asculta, ca atare il pedepsesc, nu mai opresc la nici un punct de hidratare, iau din alergare bureti uzi si mi-i storc in cap. Soarele s-a ascuns insa nu stiu de ce inca simt cum razele lui imi arde respiratia. O fi numai o senzatie? Habar n-am, nici macar nu ma chinui prea mult sa imi raspund. Insa atunci, acolo, in acel moment mi-am facut o promisiune. Ma apropii de finish, multimea aplauda, sunt multumit de mine si de ceea am facut, speecherul ma anunta, gata cursa mea, chinul meu, calvarul meu s-au terminat.

Trec prin poarta de finish, fac fotografia de finish cu banda ridicata sus deasupra capului, medalia imi este atarnata de gat, ma felicit cu Sergiu si cu Claudia si gata. Imi vine sa ma lungesc pe jos pe acolo, ma asez putin pentru 2-3 minute insa imi aduc aminte de Bogdan care urma sa soseasca. Ma ridic si ma duc sa-l intampin. Mai dureaza niste minute insa vine intr-un sfarsit, ne imbratisam si gata, ma duc sa-mi iau berea, am visat-o, o vreau, ma duc dupa ea.

Mai este de venit Anda, mai are o tura insa nu mai am puterea sa o astept. Cu berea in mana insotit de Sergiu si Claudia ma duc usor, usor, clatinat, spre camping. Nu ma pot concentra decat pe un singur lucru.

Ma ciupesc incercand sa ies din starea aia insa nu imi reuseste. Imi este foarte ciuda pentru aceasta cursa si imi dau seama ca oricat de pregatit ai fi psihic sau fizic, intr-o cursa de anduranta tot ce ai pregatit intr-un an se poate duce pe apa sambatei intr-o clipa, printr-un accident nefericit, banal, stupid.

Si ca sa scap de aceste ganduri negre pe care le am imi fac o promisiune; atunci, acolo, pe loc. La anul ma intorc sa imi iau revansa. Anul asta am terminat in 13:18:48, alergand/mergand maratonul (proba mea favorita) in 5:30h. E o rusine, dar am sa supravietuiesc un an cu aceasta rusine. Incalzirea globala o fi de vina? Stop incalzirii globale!