Acasă Alergare Gom jabbar la Wings For Life World Run. Am supravieţuit!

Gom jabbar la Wings For Life World Run. Am supravieţuit!

Wings For Life World Run. Gom jabbar până la kilometrul 23,5 km, moment în care suferinţa a încetat. M-am clasat pe locul 81 din 660 de alergători care au luat startul în România, un rezultat pe care-l apreciez ca foarte bun, chiar dacă îmi propusesem să alerg cel puţin 25 km, iar în adâncul sufletului speram chiar la mai mult.

Wings For Life World Run a devenit, începând de ieri, concursul meu favorit de alergare pe şosea, iar suferinţa mi-a fost răsplătită cu două recorduri personale, la număr de kilometri parcurşi într-o oră (12.78 km) şi la semimaraton (1h:45m:48s).

Gom Jabbar este o armă teribilă inventată de scriitorul Frank Herbert şi folosită în Dune (1965). Era o cutie în care se introducea mâna victimei, moment în care începeau durerile, induse nervos, care deveneau insuportabile, într-un crescendo ameţitor. Această armă era folosită pentru ceea ce se numea “testul umanităţii”, iar dacă cel supus testului încerca să-şi retragă mâna se înţepa într-un ac care-i aducea moartea instantanee.

Wings For Life World Run a fost Gom Jabbar, pentru că m-a solicitat fizic intens şi în contratimp. Pentru cei care nu ştiu, Wings For Life World Run nu are linie de finish, alergi cât poţi de mult până când te prinde maşina organizatorilor din urmă, moment în care se termină cursa.

A fost o nebunie de concurs! Imaginaţi-vă că la Wings For Life World Run au participat peste 35.000 de oameni din 36 de locuri din întreaga lume. Am văzut un interviu cu directorul Fundaţiei Wings For Life şi am aflat că s-au strâns peste 3 milioane de euro, bani care vor fi folosiţi în scop caritabil, pentru a găsi soluţii la problemele pe care le au cei cu măduva spinării.

A fost o desfăşurare de forţe incredibilă, care s-a simţit şi în România, unde evenimentul a fost organizat ireproşabil.  Am alergat pe drumul vechi spre mare, de la Cora Pantelimon înspre Lehliu, care a fost complet închis.

IMG_00002434
Alături de prietenul Marius Melinte, răi, hotărâţi să învingem!

Eram hotărât să plec tare şi s-o ţin aşa până când pulsul nu mai mi-ar fi permis să accelerez. Zis şi făcut. Primul kilometru s-a evaporat în 4:16, iar al doilea în 4:17, după care a urmat o serie ceva mai slabă, dar foarte competitivă pentru unul ca mine, căruia înaintea concursului cântarul îi arătase 95,7 kg. Wings For Life World Run - Emilian Nedelcu - primii 10 km

În primii cinci kilometri nu am făcut decât să depăşesc alţi concurenţi, fără drept de apel. Pe urmă, lucrurile au început să se calmeze, moment în care l-am reperat pe Andrei Gligor despre care ştiu că este un alergător mult mai bun decât mine. Andrei, care cred că are vreo 30 de kg în minus faţă de mine, avea un pace de aproximativ 4:40, care îmi convenea şi cu care mă simţeam confortabil. Aşa că i-am luat cadenţa şi mi-am spus că trebuie să mă ţin de el cât voi putea. Din păcate, kilogramele în plus m-au tras în jos la prima urcare mai serioasă, aia de la pod, înainte de Brăneşti, când Andrei s-a distanţat vizibil de mine.

10258642_784666738219715_6104761118176814926_o
Aici am dat de prima urcare, cred că era în primii doi,trei kilometri.
737252_661145163958102_4415420108661844144_o
N-am reuşit să mă ţin după Andrei Gligor (aflat în prim plan), dar la Wings For Life World Run 2015 nu mai scapă 🙂

Am păstrat însă o distanţă constantă faţă de el până la următoarea urcare, moment în care l-am pierdut.

10258915_682706998463355_8396487199623235705_o
Greu la deal!

De la km 10 la 20 am lăsat-o mai moale, sleit de un vânt nenorocit care mi-a bătut non stop în faţă, nemilos şi neobosit. Ştiam că va fi vânt, pentru că am făcut traseul ăsta de nenumărate ori pe bicicletă. Nu ştiam însă că mă va afecta atât de tare.

Wings For Life World Run - Emilian Nedelcu - km 11-20

În a doua parte a cursei am cam alergat singur. Aveam alergători în faţă, însă erau la distanţă mult prea mare, de câteva sute de metri, ca să mă poată feri de vânt. Am încercat să rămân într-un ritm cât mai competitiv, dar după cum se vede n-am reuşit. Până la km 20 nu m-am oprit, efectiv, la niciun punct de hidratare. Am luat din fugă paharele pe care le ţineau voluntarii către alergători şi m-am mulţumit cu atât. Aveam un gel Isostar la mine, dar nu l-am consumat, pentru că pur şi simplu mi-a fost lene să-l scot din buzunarul din spatele pantalonilor :).

10344209_661217730617512_3025355935218474391_o

 

10294492_682721348461920_768787272965563885_n A venit însă borna oficială pentru kilometrul 20, unde se afla şi al patrulea punct de hidratare. Am luat toate mesele la rând şi m-am înfruptat, secătuit de energie, din tot ce-am găsit pe-acolo. Am băut trei pahare de Red Bull, unul de apă, unul de Power Bar, pe care l-am scuipat că avea un gust oribil. Pe urmă, am mâncat vreo 10 felii de portocală, câteva bucăţi de ciocolată neagră şi am înşfăcat o sticlă de jumătate de apă, pe care am dovedit-o stând tot pe loc. Şi, cum era o cabină WC pe-acolo, am prelungit pauza încă vreo două minute interminabile. Şi uite aşa am ajuns să fac kilometrul 21 în 7:36.

După kilometrul 22, pe care l-am alergat cu o medie decentă, de 5:32, mi s-a întâmplat o chestie care m-a afectat profund. Drumul trecea pe lângă nişte stupi, iar când am ajuns în dreptul lor m-au atacat albinele. Roiau în jurul meu de parcă eram ursul care le furase mierea. Am început să dau din mâini ca apucatul, deşi ştiam că nu voi face decât să le întârât. Culmea, nu m-am ales cu nicio înţepătură, dar jur că s-au lovit de capul meu vreo 50 de albine. Ei bine, pe când gesticulam ca nebunul, mi-a sărit Garminul de la mână, care era prins pe o brăţară cu click. N-am simţit nimic, dar când am vrut să verific cum stau cu timpul, după vreo 700 de metri, am constatat consternat că nu mai am ceasul.

Parcă cineva mi-a dat o lovitură în moalele capului. Mi-a pierit brusc orice chef de alergare şi am vrut să mă întorc după ceas. Daniel Sărdan, care tocmai trecea pe lângă mine cu bicicleta, m-a încurajat să alerg mai departe, pentru că mai erau vreo cinci voluntari pe bicicletă în spatele lui, care sigur îmi vor găsi ceasul, moment în care a şi dat prin staţie şi i-a alertat. L-am ascultat, fără să procesez prea mult informaţiile, dar nu mai aveam niciun spor. În fine, m-a prins maşina de finish la kilometrul 23,5, iar pe urmă au trecut şi voluntarii pe bicicletă, iar ceasul meu nu apăruse. M-am întors pe jos doi kilometri, cu ochii în asfalt, cu speranţa că voi găsi ceasul, care poate scăpase de roţile tuturor maşinilor care trecuseră pe-acolo  – se mai dăduse drumul şi la circulaţie.

L-am găsit! Norocul meu a fost că era căzut e marginea drumului, ferit de tălpile alergătorilor şi de roţile vehiculelor.

Garmin cazut la Wings For Life World Run

După ce m-a cules un autocar al organizatorilor de pe drum şi m-am văzut cu sacii în căruţă, după ce am dat pe gât încă o cutie de Red Bull şi am mâncat o banană, am început să simt. Doamne Dumnezeule, marginile exterioare ale tălpilor mele, nu ştiu cum se numesc muşchii ăia, mă dureau de-mi venea să plâng. Şi acum mă dor şi merg de zici că am fost violat de o turmă de elefanţi în călduri.

IMG_00002440
Pe drumul de întoarcere, într-unul din autobuzurile puse la dispoziţie de organizatorii Wings For Life World Run.

Cursa Wings For Life World Run România a fost câştigată de Eugen Şorop, care a fost prins de maşină după aproape 59 km!

Negreşit mă voi înscrie şi anul viitor la acest concurs!

Comentarii