16 iunie 2001

Oameni şi drumuri. Viaţa ca un drum şi drumuri prin lume. Trăim o viaţă alături de nişte oameni, pentru a ne da seama (câteodată) că nu am reuşit să-i cunoaştem… Întâlnim pentru o clipă oameni pe care (parcă) îi cunoaştem de o viaţă…

Şi ne schimbăm. Ne facem uneori mai buni, alteori (prea des, din păcate) ceva mai răi, mai închişi, decât înainte. Iar drumul continuă, fie că ne place sau nu. Mergem pe el, duşi de val. Se întâmplă să încercăm să ne oprim, să căutăm altceva, dar pentru că cei din jur nu înţeleg că există şi altceva în afară de val, ne privesc la început curios, apoi ciudat, ca în cele din urmă să ne ignore şi să-şi vadă de valul lor. Şi rămân doar două variante: să ne aruncăm înapoi în val, uitând în cele din urmă că doream altceva, ceva ce simţeam că ar putea să fie sublim, sau să continuăm să căutam. Ce? Acel ceva ce, ca o Fată Morgana, ne cheamă spre un El Dorado al sufletelor… nu ştim unde…

Don Quijote. Sihastru al drumului. Şi anotimpurile curg. Apă ce ne lasă urme în suflet, în păr, pe faţă…

Şi ne schimbăm. Ne facem uneori mai buni, alteori (prea des, din păcate) ceva mai răi, mai închişi, decât înainte.

Mai plouă din când în când şi spală praful de pe drumuri, sau vin torente ce mătură totul în calea lor. E soare din când în când. Şi totul zâmbeşte spre soare, sau se usucă de dogoare într-un deşert.

Şi am vrea câteodată să ne spălăm sufletele în ploaie, pentru ca apoi să le lăsăm să zâmbească la soare. Nu reuşim întotdeauna, mai încurcăm ploaia cu o vijelie din care ieşim năuciţi. Dar acel El Dorado există! Şi dacă renunţăm să-l căutăm, indiferent de torentele sau deşerturile pe care le avem de străbătut, ne vom trezi cu sufletul uscat – în mijlocul valului…