5 iunie 2001
| V |
remea e frumoasă, şoseaua foarte bună dar îngustă, doar o bandă pe sens, şi o fâşie de vreo 40 cm (incluzând linia albă) pe lateral, pe care încerc să mă menţin pentru a nu-i încurca prea mult pe cei cu maşini.
Este un drum prin pustă, tras cu linia, perfect drept pe mulţi kilometri, peste care bate vântul. Trec pe lângă un monument, un grup statuar totemic, închinat cumanilor, trib migrator ce s-a stabilit în acele locuri cu 750 de ani în urmă. Noi suntem de peste 2.000 de ani şi câte monumente închinate dacilor avem ?!
Vântul continuă să sufle peste câmpurile acoperite de iarbă înaltă până la burta cailor, şi parcă aud strigăte de bătălie şi zăngănit de arme. Iar macii parcă sunt pete de sânge…
Pedalez înfruntând vântul şi parcă fug de mine. Dar rădăcinile care mă leagă de „acasă” reprezentate de tricolorul ce flutură pe ghidon şi gândurile atâtor cunoscuţi, sunt puternice şi tot trecutul meu vine cu mine. Trebuie să am curajul să-l recunosc, cu ceea ce am făcut bine şi, mai ales, cu greşelile mele. Atâtea clipe de nehotărâre, de răscruci în care nu exista nici o hartă… şi este aşa de greu de ales când şti că influenţezi viaţa altor oameni…
Suntem ca macii, bătăi roşii de inimi pe albastrul infinit al timpului. Fără rădăcini ne ofilim repede. Mă pasionează drumul, dar undeva în mine, flutură ca tricolorul de pe ghidon cuvântul „acasă”.