Mașina e ca o femeie – La școala de șoferi (ședința 1)

Azi am avut prima ședință practică la școala de șoferi. A fost…intensă, instructivă și plină de adrenalină, pentru 40 de secunde, cât am condus.

Pe instructor îl cheamă Claudiu și e de două ori mai gras ca mine. El a spus că suntem la fel, referindu-se la faptul că nu a fost nevoie să mai fac reglaje la scaunul din față, dar uitându-mă la el mă simt ca un Adonis, tras ca prin inel.

Voi face practica pe o Dacia Solenza, fără servodirecție, căreia nu i se deschide geamul lateral din față dreapta și a cărei ușă din dreptul șoferului poate fi deschisă doar din interior (“Pentru că a fost spartă de prea multe ori”).

Claudiu mi-a explicat, din mers, în timp ce ne îndreptam spre o stație de gaz, să-și facă plinul, una, alta, despre mașină. Eu mă uitam atent la el. “Ce semn era pe stânga, când am ieșit de pe stradă?”, m-a întrebat. Habar nu aveam, mă uitasem doar la el, care conducea și vorbea în același timp. M-a dojenit și mi-a spus că polițaiul nu mă va ierta la examen.

După ce a făcut plinul la mașină, am mers într-un loc la umbră, unde era spațiu de manevră și nu se afla nicio mașină. Acolo mi-a explicat cum trebuie aranjat scaunul, cum trebuie aranjate oglinzile, laterale, de sus, care-i faza cu punctul mort și cum se schimbă vitezele.

Vitezele, mare bătaie de cap. Nu mă pot abține să nu fac o schemă geometrică în cap atunci când le schimb. Instructorul a observat că mă concentrez din greu, de parcă aș vrea să intru în levitație, și mi-a spus că vitezele se schimbă delicat, de-abia dacă trebuie să ating maneta.

Mașina e ca o femeie. Trebuie să fii delicat cu ea, nu s-o bruschezi. Uite, doar atingi un pic cu degetul și ea raspunde, mi-a spus Claudiu, în timp ce-mi arăta, cu mâinile lui butucănoase, cât de lin intră maneta într-a doua și, pe urmă, într-a treia.

Maneta, apropos, e ștearsă, n-are nicio schemă pe ea.  Și, în plus, a fost atât de folosită, încât și-a format propriile ei rute, intră singură în viteze. Claudiu nu-și poate imagina cum pot să confund viteza a treia cu a cincea. Mă rog, mie mi s-a părut că dintr-a doua intră foarte natural în ceea ce el a spus că-i viteza a cincea.

Am repetat faza cu schimbatul vitezelor. Țineam pedala de ambreiaj până la capăt și exersam cu vitezele. A întâia și a doua îmi intrau imediat. Pe-a treia am confundat-o de mai multe ori cu a cincea. Pe urmă m-a pus să schimb vitezele fără să mă uit la el, iar un alt pas a fost să schimb vitezele la comanda lui. Eu zic că m-am descurcat onorabil.

Am înțeles, dar nu am putut să pun în aplicare faptul că în momentul în care schimbi o viteză trebuie să apeși ambreiajul până la capăt, iar ulterior să-i dai drumul ușor, în timp ce de-abia ciupești accelerația.

M-a pus să dau drumul la motor, moment în care mi-au dispărut din cap toate explicațiile primite timp de peste o oră. Blanc! Nu mai eram decât eu, motorul și strada. Am plecat ușor de pe loc, fără prea multe zdruncinături și pe urmă m-a pus să ies în bulevard. Haules baules!

Dă semnal stânga, zice, și asigură-te. Hai, că nu vine nimic.

Ce hai frate, că venea un puhoi de mașini. Am avut noroc, în cele din urmă. N-a mai venit nimic. Am intrat în bulevard, am făcut stânga și am luat-o drept înainte. Am trecut și de o trecere de pietoni. Am vrut să ciupesc puțin frâna, dar instructorul mi-a spus să continui drumul.  După vreo 200 de metri, m-a pus să dau semnal drepta și am tras pe dreapta, moment în care am fost informat că s-a terminat ședința.

Acum, nu vă imaginați că am condus lejer. Eram super crispat, iar instructorul stătea cu picioarele pe pedale, în partea cealaltă. Dar am schimbat într-a doua și am mers 200 de metri!

Te-ai căcat pe tine. Stai liniștit, toți suntem oameni,  a filosofat instructorul meu, arborând o față plină de înțelepciune.

Mâine urmează o nouă ședință. Sper să fiu mai relaxat.