7 octombrie 2012, Maratonul Internațional Bucureti, cursa vieții mele. Gata, nu mai am scăpare, primul maraton e aici, lângă mine. Îl simt ca pe o prezență vie. Mă străduiesc să mă gândesc la “el” ca la un partener, dar fără să vreau “îl” percep ca pe un adversar. Nu știu dacă e sănătos, dar mă gândesc că acestea sunt emoțiile oricărui alergător aflat în fața primului maraton.
Cert este că va trebui să fac față singur acestei încercări. Oricâte declarații și încurajări aș primi pe Facebook sau pe blog, mă simt singur.
Recent am visat că am luat startul maratonului din alt loc. Începusem deja să alerg, când am primit vestea că n-am plecat de unde trebuie. Am intrat în panică, pentru că știam că voi fi descalificat și nu puteam înțelege cum naiba s-a întâmplat așa ceva, mai ales că nu eram singur, ci alături de sute de alergători.
O să recitesc de mai multe ori articolul lui Gabriel Solomon, despre pregătirea psihologică pentru maraton. Are perfectă dreptate, au început să mă cuprindă toate îndoielile posibile: că am alergat prea puțin, că sunt prea gras, că n-o să rezist, că o să-mi revină durerea la genunchi și multe altele. Le am pe toate.
Gabi, da, ai dreptate, dar doar în teorie. Rațiunea îmi spune ce îmi zici și tu și, totuși, am îndoieli. Dă-mi voie să am emoții, dă-mi voie să fiu nesigur, dă-mi voie să șovăi, cu atât mai dulce va fi, pe urmă, gustul victoriei.
Citeste antrenamentele facute si asa te vei convinge ca ai muncit enorm pentru acest maraton si vei termina cu bine 😉
Viorel, mult succes!
Sunt exact in aceeasi faza, am primul maraton duminica, asa ca stiu prin ce treci. Succes!