Motto: Trans, nu trans, vremea picioarelor trece – vechi proverb valah

Transpirația curge pe sub cască și-mi arde ochii. Îmi dau ochelarii jos pentru un moment și-mi șterg ochii cu mănușa udă. Îmi iau ca reper pe omul de la o aruncătură de băț în fața mea și mă concentrez să-i identific detaliile: ce biclă are, ce scrie pe tricoul lui sau ce pantofi are în picioare. Mă ajută să nu mai fiu atent la efort. Sunt în golul alpin de pe Transfăgărășan și ușor nu e. Stau doar în zona de threshold (așa zic oamenii care se pricep, așa că mă folosesc și eu de terminologie ca să par mai profi!) și îmi cam ard picioarele. Dacă mă uit în sus văd unde trebuie să ajung – Bâlea, dar știu că e păcăleală: mai sunt peste 400m de ascensiune, ceea ce e o urcare serioasă în sine. După aproape alți 1000m verticali. Dar am un plan și încă nu-s la capătul puterilor, așa că știu că o să ajung cu bine până la capăt. 

Până atunci s-o iau de la început. Adică de la startul Transfăgărășan Challenge, cursa pentru amatori care se organizează în Turul Sibiului în etapa cu Transfăgărășan. Anul acesta am hotărât foarte târziu că vreau să merg să văd etapa de Trans din Turul Sibiului, și nu puteam să ratez să fac și urcarea pe Trans pentru amatori cu care vine la pachet. Mai ales că Trans Challenge se ține tot pe șoseaua închisă, fără mașini, înaintea sosirii profesioniștilor. Bijuterie! Cu două săptămâni înainte când am decis să merg nu mai erau locuri la Trans Challenge, dar am zis că asta nu înseamnă că nu puteam să urc alături de alți sute de oameni. Nu voi avea număr și cronometraj, ca cei din concurs, dar c’est la vie! Am mers împreună cu încă 3 amici, dintre care unul prinse loc și se înscrisese, așa că ne-am prezentat cu toții la Albota, locul de start al Trans Challenge. Aici lume, sute de oameni, gălăgie, bicle de mii de euro… pe scurt, cel mai frumos peisaj din lume.

Am discutat cu amicul Carapaz (porecla în grupul nostru de cicliști) cum abordăm situația și am zis că cel mai elegant este să ne ducem la startul tehnic, la Cârțișoara, să nu îi încurcăm pe cei înscriși în Trans Challenge, și să plecăm de la coada grupului. Urcăm cu ei, fără să ocupăm roți; plus că, plecând din spate grupului, ai satisfacția că vei depăși mulți oameni, ceea ce-ți dă aripi pe o urcare lungă precum Trans-ul (aproape 30 km cu 5% din Cârțișoara în Bâlea Lac). Satisfacții de ciclist mediocru, ceea ce recunosc cu mâna pe inimă că sunt. 

Asta am și făcut: în Cârțișoara am lăsat să treacă jdemii de oameni și apoi ne-am aruncat și noi în urmărirea lor. Am început să urc din roată în roată, până am intrat pe pantele mai serioase (adică peste 5-6%) de urcă spre Bâlea Cascadă. Aici nu m-au mai interesat roțile, ci mi-am setat un ritm care am știut că nu mă epuizează și-mi va oferi resurse să trag tare pe ultima parte, cea din căldarea Bâlea, acolo unde ieși în golul alpin și vezi toată creasta – adică ultimii 6-7 km. Venind din spate, în jur erau mulți oameni cu forțe puține și/sau experiență redusă. Unii trăgeau tare, de zici că mai erau 3-4 km până sus, se auzeam răsuflări grele, de oameni care suferă (și nu era nici măcar la cascadă), unii sprintau „en danseuse” (în picioare, precum Contador), plini de entuziasm, iar alții stăteau de vorbă ghidon la ghidon, în ritm de coffee ride. Eu mergeam în ritmul meu și depășeam constant oameni, căci nici eu nu-s chiar ultima găina din coteț. 

În plus, mă uitam la cei din jurul meu. Este ce-mi place foarte mult la astfel de întâlniri: admir o biclă, un paint job (vorbă din jargonul de ciclism), remarc o echipare deosebită sau ceva roți smechere, niște pantofi ieșiți din comun, vreun echipament Castelli sau Rapha de costă o avere. Și mai schimb câteva vorbe cu oameni pe care nu-i cunosc. M-a amuzat o tipă care a tot mers în fața mea, o ajungeam, accelera și se ducea la 10-15 secunde. După cascada Bâlea o ajung încă o dată și, când ajung lângă ea, mă vede și, surprinsă de prezența mea acolo, îmi zice: „Iar tu? Ce faci? Accelerezi din când în când?”. I-am explicat că eu merg constant, ea e cea care merge ca un yo-yo și că așa n-o va mai duce mult în ritm. Ceea ce s-a și întămplat, că după aceea n-a mai avut forța să vină după mine și apoi a dispărut cu totul din retrovizoare. Îmi părea rău că nu am apucat să-i zic asta mai devreme, că poate o ajuta.

Credit foto: Traian Olinici Sports Photographer si Hila Tibi

După cascadă, când ies din pădure, trec în viteza superioară, urmând planul pe care mi l-am făcut de la plecare. Mult spus în viteza superioară: de afară se vedea mai mult din a doua în a doua și jumătate, dar la mine în efort de simțea ca de la galben închis/portocaliu la roșu în toate nuanțele. Erau deja mai mult de 10 km de urcare serioasă în spate și știam că mulți din față sunt la capătul puterilor, în timp ce eu îmi mai păstrasem ceva. Depășeam oameni unul după altul, grupuri întregi. Pe ultimii 4-5 km a început să-mi fie greu să mențin ritmul. Vedeam mulți oameni înșirați pe serpentinele care urcau, dar părea că e o cursă de țestoase: mă apropiam prea încet de ei, eu cu viteza încet și cei din față cu frâna de mână puțin trasă. Nu aveam răbdare să-i depășesc în ritmul ăsta. În mod normal, dacă ai forță, abordezi curbele în urcare pe interior, acolo unde este drumul cel mai scurt, dar și panta mai mare. Așa câștigi timp. Eu sunt însă la limită, așa că, pentru a câștiga poziții, abordez curbele ca la coborâre: intru din exterior spre interior, această linie fiind puțin înclinată (sau aproape plată), ceea ce-mi permite să adaug 3-4 km/h la viteza mea de ascensiune, iar apoi să o mențin puțin și după ce ies din curbă. Restul oamenilor luau curbele exclusiv pe exterior, pe trasa mai „moale”, constantă, dar mai lungă. Am depășit cicliști pe bandă rulantă cu această abordare, ceea ce-mi dădea aripi, deși eram la limită cu resursele. 

A fost o mare ușurare când am văzut linia de sosire. Am trecut cu mâinile în sus de bucurie, căci ultima oară când urcasem Transul pe nord, acum 2 ani, fusese un adevărat calvar. Acum îl urcasem la un ritm bun, dintr-o bucată, fără să mă „tai” sau să vreau să fac o pană, doar ca să mă opresc. Surpriza a fost că mi-am auzit numele la microfon când am trecut linia de sosire, căci la microfon, în rolul de gazdă era Rafa, marele ciclist din Focșani, owner și director sportiv al propriei echipă de ciclism. „Bine, Boabă!”, a strigat Rafa la microfon, anunțând puțin mai apoi lumea prezentă că subsemnatul urmează să scrie un articol despre competiție. Ceea ce nu mi-am permis să nu fac.  

După noi, țestoasele, au venit adevărații cicliști, cei din Turul SIbiului. Atmosferă de petrecere pe marginea șoselei, cu oameni îmbrăcați excentric, mulțimi fugind după cicliști (inclusiv Je, că-mi mai revenisem), multă gălăgie, vuvuzele și steaguri; multă suferință și determinare la cicliștii care aveau treabă în etapă aceasta, dar și râsete, relaxare și wheely-uri la cei din grupetto. A câștigat Lennert Van Eetvelt, de la Lotto Dstiny, un puști de 22 de ani. A doua zi, la Păltiniș, urma să piardă tricoul galben, cu o pană în ultimii 2 kilometri. A terminat Turul Sibiului pe 2 la general, în spatele câștigătorului Mark Donovan, de la Q36.5 Pro Cycling Team. 


By Bogdan Popescu

Bogdan Popescu este ciclist amator, pasionat de acest sport încă de când Turul Franței era comentat de Radu Naum. În general, Bogdan scrie pe Biciclistul.ro despre concursurile de ciclism la care participă.