M-am născut în zodia Taurului, pe care aş putea s-o redenumesc, cel puţin în cazul meu, zodia lui Gică Contra. Toţi porii corpului meu urlau duminică dimineaţa “nu te duce la semimaraton!”, mesaj pe care mi l-au sugerat insistent și majoritatea prietenilor, că nu are rost să particip la o competiţie unde se aleargă 21 de km, în condiţiile în care mă doare piciorul de o lună de zile.

Dar eu parcă începusem să mă simt mai bine și, după ce în seara de dinaintea concursului am luat un antiinflamator puteric, mă simțeam uşor ca un fulg.

Duminică dimineață am plecat spre Casa Poporului plin de speranţă. Piciorul nu mă durea, m-am încălzit corespunzător, totul părea a fi conform planului, care trebuia să aibă ca rezultat un record personal de 1h45′. Ar fi fost cu sase minute mai puţin decât ultimul record pe care l-am obţinut la antrenament.

Când am ajuns la Casa Poporului era plin de lume, sportivi, susținători, organizatori. Era un vacarm plăcut și nu poți decât să te bucuri când vezi că există atât de mulți oameni care fac sau își doresc să facă sport. Aș fi vrut să fiu și eu la fel de relaxat ca cei care stăteau tolăniți în fotoliile Vodafone :).

La fel de relaxați erau și acești copii (foto jos), care stăteau confortabil într-o remorcă pentru bicicletă. Aproape că îi invidiam.

La semimaratonul București s-a venit și în mod organizat, după cum se vede mai jos. Mi-a plăcut și sloganul acestei echipe, Breaking my record.

Cu două minute înaintea startului, o mare de oameni aștepta să pornească în aventura care se numește Semimaraton București.

Start!

S-a plecat tare cu o medie de 5 minute pe kilometru, dar când am intrat în al doilea kilometru pacemakerii ajunseseră la 4’20”, ceea ce era cam mult pentru mine. Am rezistat, totuşi, în ritmul acesta, iar piciorul era ok. Totul a decurs conform planului până pe la kilometrul 5, când am început să rămân un pic în urmă şi când am început să simt dureri la nivelul şoldului drept.

Până la kilometrul 10 m-am prăbuşit cu totul. Piciorul a început să-mi zvâcnească, afară era al naibii de cald, iar pulsul meu, deşi înaintam cu 6 minute pe kilometru, nu voia să scadă sub 178. Şi am clacat. M-am oprit din alergare şi am început să merg. După un minut am încercat să alerg din nou. Aaaaau! Durea ca dracu! De la Stadionul Naţional am luat-o, şontâc, şontâc, până când am ajuns la punctul de rehidratare de la Alba Iulia.

Acolo m-am aşezat pe o bancă şi le-am comunicat organizatorilor că nu mai pot continua cursa şi că vreau să predau cipul. Mi-au spus să aştept câteva clipe, după care m-au pasat: cipul trebuia predat la start, de unde plecasem. Aha!

Circulaţia era închisă spre Unirea, că doar era semimaratonul, aşa că am luat-o pe jos, chiar pe traseu. Am tot mers, timp în care treceau pe lângă mine alergătorii. M-am simțit ca la Prima Evadare, unde mi s-a întâmplat la fel.

Abandonul

În lunga mea plimbare, am scos telefonul mobil, am intrat pe Facebook și am scris că am abandonat cursa. Lumea a sărit imediat să mă încurajeze și să mă disculpe, că n-ar fi fost vina mea, că n-ar fi fost tocmai un abandon, ci o ieșire tehnică din decor.

Senzația abandonului și faptul că tot trecea lumea pe lângă mine era aproape de nesuportat, iar capacul mi-a fost pus când, pe la Unirea, l-am văzut pe un rotofei extrem de fericit și relaxat cu medalia de gât! Am văzut roșu în fața ochilor și am început să șchiopăt alergând, hotărât să termin cursa.

De la Unirea a urmat Casa Poporului, pe urmă iar Unirea, pe urmă traseul Izvor-Eroilor. În tot acest timp, deși alergam șchiopătam cu o viteză foarte, foarte mică, depășeam oameni. Mulți mergeau, cu capul plecat, cu sudoarea șiroindu-le peste tot, abătuți, îndurerați. Și totuși continuau să înainteze.

Ultimii doi kilometri au fost groaznici. Aproape că țopăiam în piciorul stâng, cel sănătos, dar am terminat cursa, după 2h30′!

La spital

Seara, pe la 18.00, m-am dus la Urgențe, la Spitalul Pantelimon. Nu mai puteam merge aproape deloc. Doctorul de gardă m-a pus să fac o radiografie, deși nu căzusem și nu mă lovisem la șold. Face parte, probabil, din procedura standard.

Oasele nu aveau nimic, bineînțeles. M-au pus pe un pat și mi-au mișcat piciorul în tot felul de poziții. Concluzia a fost că n-am nimic de la nervul sciatic și că am parte, probabil, de mici rupturi musculare.

Am primit tratament 10 zile cu Arcoxia și Mydocalm. Doctorul a spus că 10 zile trebuie să las picioarele în pace, să nu le solicit în niciun fel. Adio alergare, adio bicicletă, adio înot. Nu voi mai participa la Riders Club Moara Vlăsiei, nici la Fără Asfalt. Poate voi prinde (sper) totuși Fără Asfalt-ul de la munte.