Sâmbătă dimineață, ora 08.00, 10 septembrie 2016. Stațiunea Mamaia de la Marea Neagră. E uluitor de senin. Nici urmă de nori și nici urmă de valuri. Marea e limpede și curată ca mintea unui bebeluș, însă în sufletul meu e furtună. La 09.20 urmează să iau startul la concursul de triatlon TriChallenge Mamaia, cea mai mare competiție de acest gen din România, dar nu asta îmi dă palpitații, ci faptul că Natalia, micuța și ambițioasa mea fetiță în vârstă de 6 ani, va concura și ea, mai târziu în zi, la cel mai greu concurs pe care l-a avut până acum: TriKids Challenge.

Se întrece la duatlon, care constă în trei probe, toate legate: 450 de metri de alergare, 3 km cu bicicleta și încă 900 de metri de alergare.

Nu-i este străină o astfel de competiție. În 2014 a participat la TriKids Challenge București, la categoria 4-5 ani, unde a luat locul 1, iar în iunie 2016, când s-a reluat concursul, tot la TriKids Challenge București, a luat locul 2, la categoria 6-8 ani.

Duatlonul este un sport dur pentru copii. Se aleargă tare, se intră cu puls nebun la proba de bicicletă unde, de asemenea este nevoie de forță și rezistență, după care se intră iar în alergare. Este un sport epuizant, testează nu doar rezistența și forma sportivă, ci și voința. Unii copii cedează la primul semn de durere de splină sau când se instalează senzația de sufocare. Se panichează, clachează și se opresc. Și este periculos, pentru că pot fi atât de dezamăgiți încât să ajungă să urască sportul.

Nu este cazul Nataliei. Nu mi-am imaginat că într-o ființă atât de plăpândă și cu o vârstă atât de fragedă zace un filon atât de imens de ambiție! A știut de la bun început că vrea să participe la concurs, s-a antrenat suplimentar și s-a ținut militărește de exerciții și a fost conștientă că nu-i va fi ușor, că va suferi.

La start nici n-am zărit-o, pentru că s-a plecat la grămadă, copii amestecați, cu vârsta cuprinsă între 7 și 10 ani. A fost mai greu așa, pentru că n-a avut repere, nu se putea raporta la adversari cu trei, patru capete mai înalți decât ea, concura în orb. Pentru asta îți trebuie o mare încredere în forțele tale, tragi cât poți de tine și speri că vei fi în vârf.

Ulterior, după ce m-am uitat pe sute de fotografii, am identificat-o, la început o mică pată neagră, o floricică între trestii, fragilă, și totuși puternică. M-a făcut să plâng, de parcă atunci se desfășura cursa. Cumva, văzând-o imortalizată digital, am trăit emoțiile ei și le-am amestecat cu ale mele.

Pe anumite porțiuni, am alergat în paralel cu ea, acolo unde o puteam vedea și unde mă puteam face auzit. Am urlat ca s-o încurajez până mi-am pierdut vocea. Și n-am fost singurul. Ioana a făcut un dute vino între zona de ciclism și cea de alergare, neștiind ce să facă mai întâi, s-o încurajeze sau să-i facă fotografii, iar Vlăduț își pierduse papucii de emoție și alerga în picioarele goale pe margine, suflând dintr-o vuvuzea de fiecare dată când trecea Natalia. A și inclus-o în prima temă de la școală, pe anul acesta, o compunere despre ce a făcut în vacanță. Citez:

“În ultima săptămână de vacanță, am fost la mare, unde sora mea Natalia a participat la un concurs de duatlon pe care l-a câștigat. Eu am susținut-o emoționat.”

Ca și la alergare, n-am putut s-o văd cum începe proba de ciclism. Era prea multă lume acolo, iar în zona de tranziție, de unde trebuia să-și preia bicicleta au intrat deodată zeci de copii. Voluntarii și organizatorii de acolo au fost depășiți de situație, nu mai știau cui să dea mai întâi bicicleta. Și e destul de important să nu pierzi prea mult timp acolo, în această zonă. Bicicletele erau cocoțate pe niște rasteluri foarte înalte, iar Natalia și-a dat jos singurică bicicleta grea de 12 kg, apucând-o de undeva de deasupra capului. Adrenalina concursului a ajutat-o să se descurce și s-a avântat în cursa de ciclism fără să știe că eu, un tată iresponsabil și uituc, am uitat să-i reglez înălțimea șeii, care era ridicată la nivelul picioarelor lui Vlăduț. I-a fost greuț, după cum mi-a mărturisit, a pedalat mai mult din picioare, dar trei kilometri au trecut imediat. Avea de făcut șase întoarceri în ac de păr, adică la 180 de grade, dar n-a întâmpinat probleme, a ținut minte cum am exersat împreună întoarcerile, și le-a executat întocmai. A ridicat de fiecare dată pedala pe interiorul curbei, a coborât vitezele înainte de curbă, ca să poată ulterior să accelereze rapid în linie dreaptă, a făcut totul ca la carte, n-a căzut. Mulți copii s-au accidentat, însă, mai ales la întoarceri. Fie intrau în curbă cu viteză prea mare, fie nu reușeau să-și mențină echilibrul.

Ultima probă a fost și cea mai grea, alergarea pe distanța de 900 de metri. Arăta obosită spre sfârșit, dar nu a încetinit. S-a ținut de ritmul ei, a respirat, s-a uitat înainte, în zare, și a întrecut mulți adversari, mai mari și aparent mai puternici. S-a clasat pe locul 1 la fete, iar dacă s-ar fi aflat în clasamentul băieților ar fi ieșit pe locul 6.

Cred că n-am avut niciodată atâtea emoții, iar după ce a terminat Natalia concursul eram și eu la fel de epuizat ca ea.

Cum a fost cursa mea

Trei cuvinte și despre cursa mea.

Am intrat în concurs foarte relaxat, fără nicio pretenție. Știam că n-aș putea ieși în față decât dacă s-ar face clasament în funcție de greutate. Sunt o eternă speranță și n-am trecut până acum de prea multe ori granița potențialului.

Am înotat în nota mea obișnuită și nu-mi explic motivul pentru care am ieșit din apă destul de în față. A urmat o tranziție lungă, de vreo 300 de metri, pe care am reușit s-o parcurg într-o alergare vioaie, surprins că nu eram foarte obosit după proba de înot.

La proba de ciclism m-am simțit cel mai confortabil. Am reușit să scot o medie generală de 37,5 km/h, pe o distanță de aproximativ 16,5 km, cu cinci întoarceri la 180 de grade. Am terminat înotul și proba de ciclism cam în același timp cu Stelian Tufaru, care-i din altă ligă față de mine. La alergare m-a pierdut fără drept de apel, reușind de altfel să se claseze în cele din urmă pe locul 2 la categoria sa de vârstă, 40-49 de ani.

La proba de alergare am reușit să scot toți kilometrii sub cinci minute, situație de care sunt foarte mulțumit. Garminul meu îmi spune că au fost 5,16 km, alergați cu average pace de 04:44 min/km.

În cele din urmă, m-am clasat pe locul 5 din 68 la categoria de vârstă 30-39 de ani și pe locul 20 din 192 în clasamentul general.

Câteva observații, înainte de final:

• vremea a fost perfectă, iar apa ideală. N-au fost pic de valuri, iar apa era atât de limpede încât se vedea fundul mării chiar și în larg;
• n-a fost vânt aproape deloc! Asta m-a ajutat la bicicletă, mai ales că nu a fost permis mersul la plasă.
• organizarea a mers brici la adulți, iar la sfârșit apa cu gheață a fost divină. Singurul aspect care m-a nemulțumit a fost faptul că, la sfârșit, când am mers să-mi ridic bicicleta din zona de tranziție nu m-a întrebat nimeni nimic, nici de număr, nici de orice altceva. Puteam să ies de acolo cu orice bicicletă, văzusem deja un model Cervelo care-mi luase ochii.
• în ultimul timp nu prea m-am mai bucurat de medaliile câștigate pe la concursuri. Au ajuns să semene toate între ele. Cea de la ediția din acest an a TriChallenge Mamaia a fost deosebită, o voi pune la loc de cinste.