Turul Colinelor Bacău – o cumetrie ca la moldoveni

Experiență trăită și povestită de Bogdan Popescu

Aveam cam 8-9 ani când am ajuns pentru prima oară la țară în Moldova, adică adevărata Moldovă. Într-un sat mai sus de Târgu Bujor, de unde erau bunicii mei. Gazda, mătușa mea, ne-a primit cu tone de mâncare, de zici că era nuntă sau măcar o cumetrie sănătoasă, vinul parcă curgea la robinet, așa venea de constant pe masă, am dormit în niște camere de oaspeți cu niște perne și plapume făcute parcă pentru uriași. Totul era la superlativ pentru oaspeți, se etala tot ce era mai bun. Mi-am adus aminte de primul meu contact cu spiritul Moldovei la Bacău, la concursul Turul Colinelor, organizat de Alex Ciocan și Road Grand Tour. Un concurs foarte moldovenesc, care a pus de toate pe masă: mulți kilometri, urcări, peisaje, șosele și bune și proaste, căldură și mult vânt. 

Traseul a avut 115 km (plus vreo 12 până la startul efectiv) și puțin peste 1200 m de urcare, a plecat din Bacău și s-a încheiat la mănăstirea Răchitoasa. Timpul orientativ era de 4 ore, destul de mult de susținut pentru mine în regim de cursă, la ritm intens și fără opriri. Adică pentru un tip care nu are chiar cea mai sportivă viață, ca să fiu auto-elegant, și care n-a făcut prea multe antrenamente de peste 100km anul ăsta. Dar am zis că mă descurc: iau roți, mă ascund în grupuri, conserv energie, nu trag tare pe urcări și oi duce-o eu la capăt. Singura mea problemă era hidratarea. Văzusem că vor fi peste 30 de grade în ziua concursului și mai mult de 2 ore și jumătate (hai 3!) nu avea cum să-mi ajungă apa din bidoane, așa că va trebui să mă opresc la realimentare. Teama mea era să nu rămân singur dacă mă opresc. Doar că a apărut o problemă și mai mare: vântul. A bătut vântul de a rupt. Chiar dacă e zonă colinară, a bătut vântul prin toate văile alea de zică că eram în Bărăgan. A dat în noi din toate direcțiile, ca surdu-n tobă. Și mie-mi place vântul ca statul la coadă: mai bine urc un munte decât să pedalez în gol împotriva lui. 

Dar să revin… la ora 10.00, ora startului, era cald, vânt și cam 140 de oameni la start. S-a plecat încet, în pluton, în spatele mașinii și am mers cam 12 km până la startul efectiv, care s-a dat din mers, în afara orașului. Plimbarea asta până la startul efectiv nu a fost chiar lipsită de incidente, căci niște flăcăi au căzut chiar în fața mea într-o curbă și abia am reușit să-i evit. Toată lumea era nerăbdătoare să alerge. Stăteam la jumătatea plutonului, că erau mulți tineri care trăgeau tare să fie în primele rânduri, de zici că-i trimiseseră părinții în evadare. M-am întâlnit și cu Rafa de la Focșani, un tip cu multă experiență și valoare care de obicei stă printre primii, dar acum preferase o poziție mai în spate, căci era prea mare agitație și risc cu cei care voiau să urce în primele poziții. Cu Rafa urma să mă întâlnesc pe drumul de întoarcere către Bacău, când ne-a spus multe povești cu KOM-uri Strava și oameni de 90 kg care se simt pe cățărări ca hipopotamul în apă.

La 1-2 km de la start a fost prin cățărare: 3,4 km cu 6%. Adunarea socială căreia-i spuneam pluton s-a dus dreacu. Ăia buni s-au făcut nevăzuți pe primele pante, iar restul au început să se coaguleze în grupulețe în funcție de valoare și pregătire. M-am nimerit într-un grup de 10-15 oameni. S-a urcat frumos, prin pădure, pe răcoare. Distracție a început când am ieșit în valea de dincolo, când am dat de vântul puternic din față și dreapta. Am încercat noi să stăm evantai, să ne protejam de el, dar treceau și mașini și nu prea puteai ține așezarea. M-am ținut de plan și am stat cât am putut la cutie, deși chiar și la plasă munceai bine din cauza vântului care venea și din lateral. S-a mers la grup până la urcarea de la Gaiceana (așa e trecut pe Strava segmentul), care are vreo 5 km cu 6%.  Urcarea era expusă în prima jumătate, iar pe pantele de 8-9% cu vânt de față se simțea ca pe 15%. Cei mai grei și niște băieți viteji care munciseră la trenă până atunci s-au tăiat acolo și am rămas vreo 6-7. Îmi părea rău pentru tinerii viteji, dar poate învață și ei să-și dozeze energia în cursă. Am coborât în următoarea vale și mă gândeam fericit că în curând vom face o întoarcere la 180 de grade și vom avea vântul de spate. 

Pe prima urcare

Credit foto: Radu Cristi

Ascuns în grup

Credit foto: Radu Cristi

Pe cea mai lungă cățărare a zilei

Credit foto: Bogdan Popa

Mă simțeam relativ bine. Din cauza căldurii și vântului consumasem mai multă apă decât îmi calculasem, însă corpul îmi spune că e prea puțină față de cât ar fi avut nevoie. Din păcate primul punct de realimentare era pe urcare Gaiceana și nu m-aș fi oprit, ca trebuiască apoi să trag tare la deal să prind grupul din care eram. Asta e, mi-am zis, vedem cum rezolvăm problema hidratării, deși știam că riscurile erau crampele. Urma bucata cu vânt de spate și speranța că va fi mai ușor. Și chiar părea. Zburam cu 40-50 km/h pe alocuri. Prinsesem aripi. Problema era deshidratarea. Am luat din mers câte o sticlă de apă de la localnicii care ne ofereau sau din mașina care însoțea pe o tipă din grupul nostru. Luam o gură mare din sticlă și o aruncam, că nu puteam să mă opresc să pun în bidon. Și, dintr-o dată, deshidratarea a zis: tati, da’ noi nu facem o pauză de bere? Luasem o sticlă de la acea mașină și am pierdut vreo 10-20 de secunde față de grup. M-am apucat să alerg tare și să-i prind, iar la final mușchii au început să „danseze” și să dea semnele prevestitoare ale crampelor. Până la punctul de realimentare estimam că mai erau aproape 10 km, așa că situația nu avea cum să se îmbunătățească. 

În cele din urmă am rămas doar eu cu încă un tip cam de vârsta mea, pe numele lui Antonio. Ne-am schimbat la trenă până când omul a găsit o viteză în plus, a accelerat și nu s-a mai dat la o parte din față până la ultima urcare de pe traseu, vreo 3,5 km cu 6% pantă medie. Am mers împreuna, în ritmul nostru, chiar am depășit niște oameni care consumaseră anterior cam multă energie. În vârful cățărării era punctul de hidratare. Am stat juma de minut, cât am luat băut apă și am umplut un bidon și i-am dat la vale. „Gata, băieți”, ne-au zis cei de acolo. „Ce-i greu a trecut. Acum e doar drept și la vale!”. Mi-ar fi plăcut să cred că e așa, doar că știam de pe harta traseului că drumul întoarce iar la 180 grade, ceea ce însemna că iar avem vânt de față-dreapta. Deshidratat și încă 25 de km cu vânt puternic de față… știam că va fi un coșmar. 

Aproape de punctul de realimentare

Credit foto: Bogdan Popa

Și, ca să fie lucrurile și mai rele, drumul era groznic, plin de gropi mici și crăpături, iar bicla țopăia continuu pe el. Mă cam demoralizasem, simțeam că nu mai am pic de energie, mâinile mă dureau de nu mai găseam o poziție cât de cât OK pe ghidon, tălpile mi se umflaseră în pantofi și senzația era groaznică, iar la pulpe mi se puneau crampe. Exact un moment din ăla în care creierul ajunge să gândească: ”Ce bine ar fi să facem o pană, ca să oprim suferința asta și să ne odihnim puțin!”

Când încă mai puteam duce trena

Credit foto: Bogdan Popa

Pe ultimii 25 de km am stat lipit de roata lui Antonio, care a dus trenă până la sosire. I-am zis că nu mai pot duce trena și omul m-a înțeles și m-a ajutat. Un mare mulțumesc, Antonio, că m-ai cărat la tine pe canapea! Pe kilometrii ăștia chiar am mai depășit niște oameni cărora li se terminaseră bateriile. Când am intrat în Răchitoasa și am știut că sosirea e aproape, m-am înseninat și mi-am revenit puțin. Am trecut linia de sosire bătând palma cu Ciocan și m-am oprit direct în sticlele cu apă. În 5 minute eram alt om, vorbeam, râdeam, salutam lumea, toate suferințele parcă fuseseră în alt secol. Doar tălpile care mă dureau și usturau în continuare îmi aduceau aminte de suferința din ultima oră.  

La sosire cu Antonio

Foto credit: Radu Cristi

M-am bucurat că am reușit să-mi păstrez calitatea de mediocru-superior, adică să prind jumătate superioară în clasamentul amatorilor. Am scos un timp de 4 ore, locul 43 la general (95 participanți) și 17 la categoria 40-49 ani. Frumos la Bacău, în Moldova, dar poate data viitoare nu mai pune totul pe masă. De căldură mare și vânt mă pot lipsi.

Comentarii