Foto: endurancemag.com
Decizia organizatorilor Fără Asfalt de a elibera concursul de sub tutela Federaţiei Române de Triatlon mi-a dat de gândit. Cred că a fost o mişcare benefică pentru triatlonul românesc, subliniază o realitate pe care mulţi dintre organizatorii de competiţii specifice nu o înţeleg: acest sport poate fi popularizat şi într-un alt fel decât prin obiectivitatea competitivităţii şi a clasamentului. Triatlonul poate fi şi romantic. Triatlonul poate fi perceput nu atât ca un sport compus din trei probe, ce se execută pe distanţe bine defenite, ci ca un mod de viaţă.
Avem nevoie de aşa ceva, să trăim acest sport nu prin încrâncenarea timpilor, waţilor putere, orelor cumulate pe home trainer sau prin raportarea numărului de concurenţi pe care i-am depăşit la o competiţie. Triatlonul trebuie să ofere tuturor ceva, nu doar înzestraţilor. Şi e foarte bine că în România există evenimente precum Fără Asfalt, care nu respectă distanţele standard ale unui concurs de triatlon. Şi de asemenea, trebuie susţinuţi organizatorii care încearcă derivate ale acestui sport. Spre exemplu, Pegas Triatlon Club militează pentru un circuit de duatlon şi foarte bine face!
Şi de ce să nu avem mai multe concursuri ieşite din tipare? Duatlon! Aquatlon! Vrea cineva bicicletă şi înot? De ce să nu existe atunci Bikeatlon? Aici e cheia câştigării a cât mai multor triatlonişti amatori, diversitatea, stilul de viaţă, sportul văzut nu prin prisma unor reguli rigide, ci prin felul în care oferă o anumită valoare unor indivizi.
Oferă oamenilor cât mai multe opţiuni şi ei vor avea de unde alege, vor rămâne în acest sport o perioadă îndelungată. Regulile competitive au fost mereu o barieră în calea participării cât mai numeroase la un eveniment. Concursurile de alergare nu suferă de aceste limitări, iar asta nu le-a ştirbit cu nimic şi competitivitatea. La un concurs de semimaraton poţi fi un obsedat al cifrelor şi al recordurilor, poţi fi cel care trebuie neapărat să se compare cu Marius Ionescu sau Alexandru Corneschi, dar în acelaşi timp poţi asculta muzică după pofta inimii, poţi alerga alături de un prieten, poţi fi pacer pentru un anumit grup, ai nenumărate opţiuni în care poţi aborda concursul, iar la sfârşit să fii la fel de fericit cu alegerea ta.
Da, triatlonul s-a dezvoltat şi a câştigat foarte mulţi adepţi în România, dar una dintre preocupările de bază ale organizatorilor de competiţii ar trebui să rămână identificarea şi atragerea debutanţilor. Şi odată ce i-ai adus la concursul tău, fă în aşa fel încât să treacă linia de finish cu zâmbetul pe buze. Cum ar fi ca un concurs de triatlon să fie împărţit în două segmente distincte: în prima parte să ia startul competitivii, iar în cea de-a doua parte să fie incluşi cei care nu au pretenţii obiective, ci se află acolo doar pentru a experimenta o situaţie, o trăire sau pur şi simplu plăcerea de a face mişcare în natură? În al doilea val nu ne-am mai trage pumni în cap la înot, am sta alături la bicicletă, n-am fi presaţi de nimic. Eu cred că ar fi destui doritori pentru astfel de concursuri.
Nu e de mirare, prin urmare, că Fără Asfalt este unul dintre cele mai populare concursuri de triatlon din România. Oamenii vin acolo nu pentru linia de finish, ci pentru atmosferă, pentru minunatele locuri – plajă, faleză, soare, mare, pentru o anumită stare de spirit.
În concluzie, cred că pe viitor triatlonul ar trebui să se adreseze tuturor tipurilor de participanţi posibili. Trebuie să-i atragă şi pe înotători, trebuie să-i farmece şi pe ciclişti, trebuie să-i adune şi pe alergători. Triatlonul nu este doar pentru cei buni la toate.