Particip la curse de triatlon de prin 2008 și niciodată n-am abandonat, dar la Oradea am fost foarte aproape.
Anul acesta m-am înscris la proba olimpică, pe care organizatorii au introdus-o în premieră față de probele tradiționale cu care ne-au obișnuit până acum: Half și Full. La Olimpic ai de înotat 1.500 de metri, de pedalat 40 km și de alergat încă 10 km. Astea sunt distanțele standard, dar în realitate pot fi puțin mai lungi sau mai scurte, în funcție de contextul de la fața locului. Bunăoară, la Xman proba de alergare a avut aproape 12 km.
Nimic nu prevestea o cursă ratată: mă odihnisem suficient, mâncasem corect, mă simțeam bine și speram să fac un rezultat decent, măcar la primele două probe, înotul și ciclism. Cu alergarea n-am fost prieten anul acesta, am avut doar câteva ieșiri sporadice, pentru că pur și simplu mi-a lipsit motivația.
Dezastrul a început chiar de la proba de înot. Apa avea în jur de 17 grade Celsius, perfectă pentru concurs. După ce s-a dat startul cred că am plecat un pic mai tare decât înot eu în mod obișnuit, ca să pun sângele în mișcare, însă după nici 2-300 de metri am simțit cum mă învăluie o moliciune în picioare, iar respirația mea a devenit din ce în ce mai sacadată până la punctul în care am simțit că mă sufoc. Am experiență, știu că nu trebuie să pleci prea în forță la înot, ci trebuie să o iei treptat, ca să-ți intri în ritm, însă nu cred că am exagerat. Totuși, nu mai puteam respira, iar plămânii mei păreau că s-au micșorat până la nivelul unei nuci.
Nu m-a cuprins panica, ci am încercat să mă întind pe apă cât de mult pot, să prelungesc mișcarea pe brațul stâng astfel încât să am cât mai mult timp la dispoziție să respir (pe dreapta). Soluția nu a funcționat, în continuare nu trăgeam suficient oxigen și simțeam o presiune pe piept.
Am încercat să înot bras, dar tot nu puteam respira. M-am întors pe spate și am înotat așa mult timp, până aproape de punctul de întoarcere, adică pe la 750 metri. Am avut inclusiv câteva momente în care m-am oprit de tot și am stat cu picioarele pe malul înclinat al canalului, nemișcat, așteptând să-mi revină respirația.
Încă un simptom ciudat: toată cursa am tușit. Simțeam că am ceva în piept și tușeam într-una, fără niciun rezultat. Dacă aveam o foarfecă la mine jur că tăiam neoprenul și îl lăsam acolo, aveam senzația că mă strânge atât de tare încât voi sfârși sufocat.
Mi-a trecut prin minte să abandonez. Ideea asta mi-a stăruit ceva timp în minte, dar o tot amânam, până când a dispărut.
Îmi propusesem să ies din apă după aproximativ 25 de minute, însă am totalizat 37, dezamăgitor.
La proba de ciclism lucrurile nu au stat mai bine. În primul rând, am pedalat singur, fără să fi avut vreo ocazie să mă lipesc de un grup, ca să-mi păstrez din energie pentru alergare. În al doilea rând, tusea nu m-a părăsit, ci m-a însoțit până la capăt. Tot simțeam că nu pot să trag suficient aer în plămâni și behăiam ca o oaie derutată. În al treilea rând, îmi simțeam picioarele ca niște macaroane al dente, nu aveam forță să împing. Și uite așa am scos o amărâtă de medie de 32 km/h, mult sub așteptările mele.
La alergare nu aveam nicio așteptare, n-ai cum să îngrași porcul în ajung, trebuie să ai volum și antrenamente specifice ca să poți alerga bine într-o cursă de triatlon. Am tușit și aici. Printre behăieli m-am oprit la toate punctele de hidratare și am băut izotonic. Cu viteza melcului turbat în curbă am ajuns la linia de finish, după vreo oră și 10 minute, tradusă într-o medie de 5:48/km.
Tusea a dispărut după concurs, n-am mai avut probleme la antrenamentele ulterioare, nu știu cum să explic ce s-a întâmplat la Oradea. Poate că am plecat prea tare și m-am sufocat încă de la început, poate am avut o sensibilitate crescută la apa un pic mai rece, poate am fost răcit fără să fi știut. Cert este că nici la primul meu triatlon nu am avut o senzație de neputință mai mare.
Am trecut linia de finish cu aproape o oră întârziere față de câștigător, colegul de club Manuel Kergoat, pe locul 44 din 58 de finisheri de la proba olimpică.
Organizatorii mi-au îndulcit însă ziua cu o medalie de ciocolată, pe care am mâncat-o imediat ce am făcut fotografia :). Era ciocolată neagră, foarte bună.
M-am bucurat și pentru colegii din Unstoppable Sport Club, care au cucerit multe medalii și recorduri personale, reușitele lor mi-au alinat mâhnirea unei curse în care am suferit.
Performanțele sportivilor Unstoppable au fost consemnate și pe blogul clubului, aici: https://unstoppablesport.club/2023/06/19/unstoppable-clubul-cu-cele-mai-multe-medalii-la-xman-romania-2023/
Atmosfera de la Oradea a fost superbă. Orașul este fermecător, în centru există foarte multe clădiri istorice renovate, care se văd superb noaptea, datorită sistemelor speciale de iluminare.
Jos pălăria pentru autoritățile publice care transformă acest oraș într-o adevărată atracție turistică și, în același timp, sprijină și promovează una dintre cele mai vechi competiții de triatlon din România.
Concluzie
- concurs excelent organizat, cu trasee bine delimitate, circulație oprită, puncte de hidratare suficiente, atmosferă de neuitat în zona de finish;
- vreau să vin și în 2024, mai bine pregătit și motivat;
- vă invit și pe voi să încercați Xman România, aveți de unde alege (Olimpic, Half, Full);
- triatlonul trebuie abordat cu zâmbetul pe buze, chiar dacă suferi
