Tadej Pogacar. Despre el vorbesc. Tadej nu doar că e cel mai bun ciclist al generației sale și, cum poate se va stabili peste ani, cel mai bun din istorie, ci și cel mai om. Tipul ăsta este și bun pe biclă, și concentrat, dar și foarte uman după ce s-a dat jos după ea. Este noul canibal, dar, în comparație cu canibalul original, Eddy Merckx, Tadej zâmbește, face glume, este uman, se comportă precum amicul cu care te vezi la o bere.
Foto: Tadej Pogacar, Instagram
Că e cel mai bun ciclist al generației nu are rost să explic de ce – se vede clar pe ProCyclingStats. Doar atât e de zis: înainte de Pogacar, Merckx este cel care a câștigat și Turul Franței și Turul Flandrei. Un fenomen! Dar ce mi se pare foarte fain este că, în acest început de Turul Franței, în care a atacat în primele două etape din Țara Bascilor, după etapă a fost în prim plan prin felul său de a fi: uman, glumeț, detașat. După etapa în care a câștigat Victor Lafay, iar Van Aert a ieșit pe 2 (într-un sprint cu Pogacar), stătea la povești cu Adam Yates la „descălzire” și îi povestea cum s-a enervat Van Aert că n-a câștigat, imitându-l.
În etapa a treia Philipsen a câștigat doar după ce arbitrii au consultat VAR-ul, cu suspiciunea că a făcut un sprint incorect. Pogacar s-a dus la Philipsen să-l felicite fix când acesta, stresat, era cu ochii pe monitorul VAR-ului. Tadej s-a oprit și el să se uite împreună cu Philipsen și să analizeze sprintul, iar apoi l-a încurajat și i-a spus că n-a fost nimic în neregulă (bănuim, nu auzim, dar se vede din gesturi).
Când îl văd pe omul ăsta mă simt așa de norocos că sunt contemporan cu el mai mult decât cu orice alt ciclist, indiferent că se numește Pantani, Roglic, Contador, Cancellara, Bonnen sau Sagan. De multe ori mă gândeam: ce păcat că nu am trăit pe vremea lui Merckx să văd și eu cum arată un ciclist complet! Ei bine, doar cu ce a făcut Tadej Pogacar până acum e de ajuns să mă facă să cred că trăiesc în cel mai bun moment pentru a iubi ciclismul.
Emilian Nedelcu 