Cum a fost cu bicla prin Muntenegru, Bosnia și Croația

M-am întors la muncă de ceva timp, dar nu-mi ies din cap cele opt zile petrecute pe bicicletă, prin Muntenegru, Bosnia și Croația. Opt zile în care am parcurs 900 de km pe biclă (de fapt vreo 860 km în 7 zile, căci una a fost de relaxare, cu o mică plimbare), opt zile în care la micul dejun al zilei aveam o urcare de cel puțin 2-3 km, în care am urcat și am coborat cel mai mult din viața mea (explicabil, ca băiat de București, învățat mult cu platul Bărăganului).

Este al doilea an de tură cu bicicleta pe „afară”, după ce anul trecut am mers tot vreo 8 zile prin Ungaria, Slovacia și sudul Poloniei (Munții Tatra și Cracovia). Anul acesta am ales ceva un traseu mai greu și variat, adică mult munte și deal, cu vedere la Adriatică. Trei am fost în Tura Adriatică, așa cum am botezat plimbarea prin cele trei țări balcanice: eu, jurnalist desemnat să însoțesc presa scrisă pe ultimul drum, „Coco” Dascălu, contabilul Salvamont Gorj și, la rândul lui, un foarte bun salvamontist (cei de acolo au o glumă și zic că sunt așa de buni încât nu trimit la salvări personalul specializat, ci contabilul :D), iar al treilea Cristi Gâlmă, arhitect din Tîrgu Jiu, un tip de 53 de ani care și-a redescoperit în urmă cu câțiva ani dragostea pentru pedalat. În ciuda vârstei, Cristi s-a ținut foarte bine și, sincer să fiu, mi-aș dori ca peste 20 de ani să pot urca precum el.

Am mers pe biciclete potrivite mai mult de șosea: eu pe un Ridley Crossbow de ciclocros, pe nume Lilu :), Cristi pe o cursieră de touring Nishiki, iar Coco a mers pe un cursieră pur-sânge Ideal. Bagajele au fost minime, deși am avut cu noi și cort, în condițiile în care zone precum Bosnia e bine să ai și alternativa cort, căci cazarea e foarte limitată. Am alternat astfel izoprenul cortului cu salteaua patului.

Nu știu cum am făcut, căci nici n-am trecut pragul bisericii, nici n-am băgat mâna-n proverbialul rahat, dar am avut noroc: cu vremea, probleme tehnice, cazarea. Vremea a fost aproape perfectă, fără picătură de ploaie, cu temperaturi prietenoase în cea mai mare parte a timpului, chiar și la malul mării, unde cu o săptămână înainte de a merge noi fuseseră aproape 40 grade; doar vântul ne-a bătut din față aproape tot timpul, dar cu viteze acceptabile. Ceva probleme tehnice au fost doar la început, când a trebuit să improvizăm înlocuirea piuliței de la axul unei roți de față, folosind străvechile șuruburi și șaibe, însă în toată tura a fost o singură pană la trei biciclete. Iar cu loc de cort și cazare ne-am descurcat de fiecare dată, chiar dacă a trebuit să căutăm pe întuneric, după 9 seara.

Traseul l-am început cu mașina din Tîrgu Jiu, de unde am pornit, cu biciletele desfăcute și stivuite în spate, către Mojkovac, Muntenegru, pe valea răului Tara. Pe bicicletă ne-am urcat a doua zi, după ce am lăsat mașina într-un camping de rafting. N-am început rău: canionul răului Tara, o urcare de vreo 11 km până la stațiunea de ski Zabljak, o vizită la lacul Crno Jezero, apoi alți 20 km de urcare destul de lejeră, până în cel mai înalt pas din Crna Gora (adică Muntenegru), la 1900m. Coborârea până la lacul de pe răul Piva (800 m altitudine) a fost epică, mai ales versantul de deasupra lacului, care-i foarte abrupt. Drumul prin canionul răului Piva e spectaculos, cu pereți verticali și o sumedenie de tuneluri. Punctul final, după 120 km, a fost o cârciumă cu terasă, la 100 m de granița cu Bosnia, unde am pus cortul.

A doua zi aperitivul zilei au fost două cățărări legate de o scurtă coborâre, care ne-au dus de la 400 m la 1.300 m. A fost și ziua în care ne-am lovit de Bosnia profundă. Am mâncat într-un orășel (Gacko) care arată ca Feteștiul în anii ’90, am străbătut o parte a Republicii Srpska (regiune autonomă a sârbilor din Bosnia) părjolită de secetă, cu sate de maximum 10 case, ca să ajungem într-un mic orășel, Nevensije, în care s-a cam râs de noi când ne-au văzut turiști și i-am întrebat unde ne putem caza, camere sau camping. Ne-am descurcat până la urmă și am pus cortul pe întuneric, lângă un lac ascuns într-o pădurice de brazi.

A treia zi ne-am încălzit la prima oră cu vreo 3 km. de urcat, pentru ca apoi vreo 20 km. de coborâre să ne ducă la Mostar. Orașul este splendid, cu al său pod curbat peste răul Neretva, a cărei apă te uimește prin claritate și culoarea albastru-verzui. Centrul vechi al Mostarului este plin de clădiri din piatră și străduțe înguste, plus moschei. Evident, creștinii n-au vrut să rămână mai prejos și au trântit o mare cruce pe dealul care străjuie Mostarul. Fast forward peste o duzină de dealuri și zeci de km de urcat și coborât și ajungem în Ploce, Croația, unde ne-am putut relaxa cu 2-3 beri, în așteptarea ultimului feribot pe ziua aceea către Trpanj, portul de pe peninsula Peljesac, destinația finală a zilei.

A patra zi a fost dedicată relaxării. După trei zile grele de munte am zis că ne putem dedica liniștiți înotului în poate cea mai clară și curată apă din Adriatică (unii zic că în insula vecină Korcula ar fi și mai și), fructelor de mare și berii. N-am stat toată ziua degeaba, ci ne-am mutat vreo 40 km spre continent, în golful Zuljana, pedalând pe cea mai frumoasă șosea din această ieșire: necirculată, la vreo 100 m deasupra mării, pe o coastă plină de podgorii și smochini.

După atâta relaxare mi s-a părut normal să abordăm cea mai lungă etapă din ieșire, de 140 km (inițial trebuia să fie mai scurtă, dar am ales o „scurtătură”, care a făcut lucrurile mai grele). Evident, când campezi la buza golfului n-ai cum să începi ziua decât cu vreo 200 m diferență de nivel de cățărare. Drumul de coastă spre Dubrovnik pare plat, dar în realitate este plin de mici urcări, care-ți fac viața mai plină :). Punctul final al zilei a fost Herteg Novi, în Muntenegru, după ce am ales o scurtătură care ne-a obligat să mai băgăm o cățărare de vreo 250 m diferență de nivel, plus câțiva kilometri de off-road, căci în zona graniței se repara drumul. Măcar ne-am bucurat de priveliștea mării (pe cel european nu vedeam marea!) și de un apus deosebit. Ca că ieșim cu adevărat pe plus, la casa unde ne-am cazat am băut bere sub o boltă de kiwi (da, fructul ăsta crește într-un arbust foarte asemănător cu vița de vie!).

În următoarea zi, „felul principal” al zilei a fost golful Kotor, o plimbare relaxantă pe malul mării, în care doar gâtul a avut de suferit, la cât s-a învârtit să privească la ce era în jur: munți, pereți verticali, mare, insulițe, sate în buza mării, fete frumoase la plajă. Nu putea lipsi o urcare, căci din Kotor ca să mergi spre Budva trebuie să urci vreo 300m diferență de nivel. Aici, am repetat meniul: cetate, golf, insule, plajă, baie, bere. Ne-am fi putut învăța cu tratamentul acesta. O mică pauză lângă insula Sveti Stefan (e închisă, n-ai voie s-o vizitezi!) și pedale 20 km mai încolo, până la campingul unui numit Maslina (egocentric, și-a botezat afacerea după el!), din Kaluderac.

În a șaptea zi am lăsat în urmă Adriatica și am luat-o spre nord, către Podgorica, capitala Muntenegrului. Da, dar ca să ajungi în singura zonă de cămpie din Muntenegru, unde e localizată Podgorica, trebuie să treci munții de pe malul Adriaticii. Așa că am început ziua cu vreo 10-11 km de urcare vionicească, de la malul mării până la aproape 700 m altitudine. De cealaltă partea ne-am bucurat de priveliștea lacului Skadar și ale lui zone asemănătoare Deltei, iar dincolo de el silueta munților Prokletije, de la granița cu Albania. După vreo câteva beri în micuța capitală a Crna Gora și 30-40 km pe plat ca-n palmă, am intrat în canionul răului Moraca. Din nou… pereți verticali, hăuri și tuneluri. Seara ne-am astâmpărat foamea cu un sandwich făcut la marea artă de o vânzătoare dintr-un micuț magazin din fața mănăstirii Moraca (singurul, de altfel, pe o rază de 20 km!). Iar când zic „la mara artă” mă refer la o pâine tăiată pe jumate și umplută cu salam si keptchup. Mai mult nici nu ne doream în pustietatea aceea.

Ultima zi putea să fie simplă: 60-70 km până la mașină, cu o singură urcare la început. De ce să nu o facem însă mai interesantă?, ne-am gândit noi și am ales un drum mai ocolit. Ceea părea pe hartă drept un drum destul de important în realitate nu exista, așa că a trebuit să facem un ocol mai mare pentru a ajunge în locul unde ne-am lăsat mașina. S-a dovedit a fi una dintre cele mai grele zile, cu aproape 110 km și cu cea mai lungă urcare din ieșire, de vreo 13-14 km. Munții din jur și șoseaua bună și foarte liberă (trecea o mașină la jumătate de oră!) au meritat tot efortul. Inutil să precizez că am udat cu vin și bere din belșug încheierea cu bine a turei.

Deja gândul mi-e la anul viitor și la posibilele destinații. Principalul suspect este Albania, din care vroiam să prindem porțiunea de nord, cu Munții Prokletije, chiar în tura aceasta, însă pozele cu drumurile neasfaltate de acolo și timpul limitat avut la dispoziție au scos-o din program. O altă idee, pentru o tură mai scurtă, ar fi Bucovina ucraineană și Moldova, cu Chișinău și înapoi spre Iași. Și Turcia e în cărți, alături de Dolomiții italieni. Până atunci mă chinui să prind un week-end liber de orice fel de îndatorire în care să pot să mă duc și să mă cațăr pe Dichiu, ca să folosesc și eu antrenamentul din cele 8 zile petrecute în Muntenegru, Bosnia și Croația.

Trasee (fără zilele din Bosnia, pentru că zona prin care am trecut n-a fost cartografiată de Google):
Ziua 1: http://www.bikemap.net/route/1787910#lat=43.186329127588&lng=19.118085&zoom=11&maptype=ts_terrain
Ziua 5: http://www.bikemap.net/route/1787885
Ziua 6: http://www.bikemap.net/route/1787862#lat=42.358670528062&lng=18.746845&zoom=11&maptype=ts_terrain
Ziua 7: http://www.bikemap.net/route/1787790
Ziua 8: http://www.bikemap.net/route/1787821