H3RO by TriChallenge 2019, concursul la care mi-am pierdut rațiunea

H3RO by TriChallenge 2019, concursul spre care mi-am canalizat toată atenția în acest sezon, a fost un eșec, din cauza lipsei de concentrare de care am dat dovadă duminică, 23 septembrie, pe traseul din Mamaia.

Pe scurt, am făcut 8 km în plus la proba de ciclism, iar la proba de alergare am făcut un tur în minus. Asta mi-a adus un mare DSQ, bineînțeles, chiar dacă nu apare (încă) în clasament.

Ar fi putut ieși cel mai frumos record personal…

Sincer, nu știu ce a fost în capul meu. Nu știu și nu pot să-mi explic de ce am continuat proba de bicicletă, deși ajunsesem la km 87 în dreptul zonei de tranziție. Am avut mai multe momente de îndoială pe bicicletă. Mă străduiam să nu mă mai gândesc cât de tare bate vântul, care mă chinuia necruțător, mă gândeam la altceva, iar pe urmă, aflat între două tururi mă întrebam la ce număr sunt. ”Oare am făcut bucla completă a turului 5? Intru în turul 6? La care dracului tur sunt?”.

În acele momente, creierul refuza să-mi ofere niște răspunsuri simple și la obiect și îmi tot servea scenarii. Prin urmare, când ar fi trebuit efectiv să închei proba de ciclism, am trecut pe lângă zona de tranziție, am încetinit, m-am uitat să văd dacă adversarii mei erau acolo – îi vizualizasem toată cursa – și pentru că nu i-am văzut am continuat, am pedalat înainte. M-am dus până în capăt, m-am întors și când am ajuns în dreptul pasarelei de lângă zona de tranziție, aburii îndoielii mi s-au risipit de tot și mi-am dat seama că trebuie să mă opresc, aveam peste 95 km făcuți.

La fel mi s-a întâmplat și la alergare. Nu știu de ce am fost ferm convins că turul cu numărul 7 înseamnă și sfârșitul probei de alergare, deși am văzut cu ochii mei pe ceas că eram la km 18. Cred că undeva, în subconștient, creierul mi-a șoptit că dacă la ciclism au fost 87 km, de ce n-ar fi și la alergare doar 18 km.

Deja sunt ținta glumelor. Paul Georgescu m-a întrebat dacă știu cât fac 3+2. Sincer, nu știu ce i-aș fi răspuns în cursă.

Să luăm probele pe rând.

Cel mai bine m-am simțit la înot

Anul acesta am avut parte de un mare noroc la proba de înot. N-aș fi zis că mă așteaptă ceva plăcut, în condițiile în care vineri s-a anulat proba de înot la Aquathlon, din cauza valurilor, iar sâmbătă au fost incertitudini și s-a înotat pe o mare agitată, în care tehnica trecerii prin valuri a fost esențială.

Duminică, însă, când ne-a venit și nouă rândul, celor de la Half, a fost o zi perfectă. Seara, când m-am culcat, marea era furioasă, dimineață, când am făcut ochi, era liniștită ca un lac, tabula rasa!

Temperatura apei a fost între 18 și 20 de grade Celsius, numai bună pentru costumul de neopren. Niciodată nu m-am simțit atât de bine la o probă de înot de la un concurs de triatlon.

Spre deosebire de anul trecut, când m-am oprit de multe ori, ca să mă orientez unde sunt balizele, anul acesta am înotat șnur, n-am avut probleme cu orientarea și nici nu mi s-au mai aburit ochelarii.

Am învățat de la Bogdan Ioniță că e bine să fii uscat când îți pui ochelarii de înot. De asemenea, nici pe ei, pe ochelari nu e bine să-i uzi. Eu de multe ori îi clăteam cu apă și tocmai din cauza asta făceau condens și se abureau. L-am ascultat și a fost bine.

Startul a fost de tip australian, cu plecare de pe plajă, adică. Nu sunt cel mai mare fan al acestui tip de start, mai ales la Mamaia, unde apa îți vine până la genunchi până hăt departe, motiv pentru care trebuie să sprintezi mai mult în alergare și îți crește pulsul.

După ce am dat însă de ape adânci m-am liniștit. Mi-am acordat câteva minute de respiro, m-am întins cât am putut de bine pe apă și am mărit cadența brațelor progresiv.

Am ieșit din apă după aproximativ 32 de minute și 1.800 de metri înotați. Average pace 1:46 min/100 metri, un timp la care nici în vis nu m-am gândit.

Anul trecut cifrele au fost total diferite.

Comparativ, mi-am îmbunătățit proba de înot cu 5min24s. Nu am cum să nu fiu mulțumit.

Am suferit la proba de ciclism

Am ieșit din apă un pic înaintea lui Bogdan Ioniță, căruia îi declarasem ”război” și pe care îmi doream să-l întrec până la finish.

Eram în grafic, totul decurgea conform planului.

Pe pasarelă l-am ajuns din urmă și pe Vali Cinciulescu, un înotător mult mai bun decât mine, iar faptul că l-am depășit înainte de intrarea în zona de tranziție mi-a dat, din nou, încredere.

Am început proba de ciclism cu un moral ridicat la cote înalte.

Totuși, nu m-am așteptat ca vântul să fie atât de dușmănos. Îmi imaginam că pe un sens mă voi lupta cu el, iar la întoarcere mă va ajuta, mă va împinge din spate. N-a fost așa, cel puțin eu nu am simțit-o. M-am luptat cu el peste tot. Erau și momente de acalmie și atunci mă duceam înspre 40km/h, dar nu durau mult.

Lăsând la o parte faptul că am parcurs 8 km în plus pe bicicletă, mi-am dat seama și ce n-am făcut bine. Nu m-am adaptat situației și m-am lăsat dus de val. Mihai Vigariu m-a avertizat înainte de cursă, când mi-a spus să nu împing la maximum în pedale, pentru că asta mă va costa la alergare. Am zis da, da și am făcut tot ca mine.

Nu am folosit angrenajul corespunzător. Ar fi trebuit să rămân pe un pinion mai mare și să am o cadență crescută. La mine, însă, cadența medie a fost 79, ceea ce nu-i ok, ar fi trebuit să se apropie de 90.

M-am bazat prea mult pe forță, n-am pedalat cu cap, nu mi-am conservat energia, nu m-am gândit decât la momentul prezent.

Da, am obținut timp mai bun la H3RO 2019 vs H3RO 2018, dar nu a meritat prețul. Acum, gândindu-mă la rece, ar fi fost mai bine să obțin același timp ca anul trecut și să alerg mult mai bine. O să-mi fie lecție pentru 2020.

Bicicletă 2019 vs 2019 la H3RO

Proba de alergare, eroare și suferință

Am fost viteaz când am început proba de alergare. Am încercat să trec peste dezamăgirea de a fi făcut kilometri în plus la ciclism. Mă durea foarte tare faptul că toți concurenții pe care-i depășisem la bicicletă erau acum bine mersi înaintea mea la proba de alergare.

Așa că am început tare, fix cum nu trebuia și știam asta. Am ignorat însă limpezimea primului gând, când am văzut că primul kilometru s-a scurs prea repede. A fost 4.56, cu tot cu zona de tranziție, adică urcat pasarela, înghițit un gel și alergat până la zona de promenadă, unde începea efectiv traseul de alergare. Următorii trei au fost 4.31, 4.28, 4.33. Știam că va veni momentul în care voi fi izbit în moalele capului, am ignorat acest gând, dar declinul și-a urmat natura-i proprie.

După primii 4 km mi-a venit să vomit brusc și mi s-au înmuiat picioarele. Am început să încetinesc și m-am oprit de fiecare dată la zona de hidratare, unde am băut stând pe loc, ca să nu pierd niciun strop de apă din paharul plin. Degeaba, era prea târziu, picioarele îmi deveneau tot mai moi și mai grele.

De patru, cinci ori am vrut să abandonez. Creierul îmi țipa într-una că nu mai pot, că trebuie să mă opresc, că suntem pe avarie. Nu știu cum mi-am croit drum prin smoala suferinței, poate că m-au ajutat încurajările prieteniilor și colegilor de la Unstoppable sau poate că pur și simplu sunt eu încăpățânat.

Kilometrii 11 și 13 au fost groaznici, cu 5.26 și 5.28. Aveam impresia că merg și că mă întrec toți. M-au resuscitat un pic cele câteva pahare de Cola, dar efectul lor a fost de scurtă durată.

Și a venit fatidica a șaptea întoarcere. În fața mea era Valentin Georgescu, de la Seven Sport Club, care mă depășise pe traseu și îmi șoptise un ”Hai, Emilian!”. Nu m-a ajutat prea mult acest îndemn și l-am privit cum se îndepărtează, iar imaginea lui începe să tremure în aerul fierbinte emanat de asfaltul încins.

Ne apropiam însă de finish, muzica bubuia în boxe, iar eu eram fericit că se termină chinul. Am mărit pasul, m-am apropiat de Valentin și în linie dreaptă am dat ce aveam mai bun din mine. L-am depășit cu o secundă, poate și mai puțin. I-am luat fața și i-am stricat momentul, pentru că eu, de fapt, mai aveam un tur de alergat.

Am realizat asta abia după o oră, când îmi comparam cifrele de la cursă cu prietenii.

Valentin, dacă citești aceste rânduri, îmi pare rău că ți-am stricat poza de final, acum o să apari cu mine în prim plan, un DSQ-uist. Sorry, man! La anul te bat pe bune. Și pe tine, Bogdan Ioniță! 🙂

Alergare 2019 vs 2018 la H3RO

Planul de nutriție a mers doar vreo 80%

Planul de nutriție era bine pus la punct. L-am urmat îndeaproape, dar doar până la un anumit punct. În primul rând, la proba de ciclism mi-a sărit un bidon din suport, după ce am trecut peste un canal prost asfaltat. Bineînțeles, am pierdut bidonul plin ochi.

Am luat ceva de la organizatori, dar nu știu ce era și în ce concentrație. Până la urmă am recuperat și bidonul căzut – mulțumesc Dan Dudaș!

La alergare nu a intrat însă decât primul gel, cel cu cafeină, după care numai gândul că aș putea lua alt gel îmi dădea o stare de vomă. Am rămas cu trei geluri pe centura de alergare, atârnate acolo ca niște pietre de povară.

H3RO by TriChallenge 2020

Mă întorc la Mamaia și în 2020. N-aș fi spus asta duminică, când eram extrem de dezamăgit de greșelile pe care le-am făcut. Îmi dau seama însă că este mai importantă continuitatea, de ce să mă opresc aici? Voi continua să mă antrenez și să învăț și voi reveni mai montat și mai puternic în 2020.

Și, de ce să nu îndrăznesc, dacă se păstrează același traseu, îmi propun să termin H3RO by TriChallenge 2020 în 4h40min.