Scoala de soferi

Azi e una dintre acele zile în care nu-ți iese nimic. E marți. E 13. E 2013.

Azi am făcut aproape numai greșeli la școala de șoferi. Cea mai mare, pe care nu mi-a reproșat-o instructorul, a fost neacordarea de prioritate la o trecere de pietoni. Recunosc că n-am văzut zembra de pe carosabil, iar semnul era mascat de un camion. Pietonul a răsărit brusc, de după camion, iar instructorul a apăsat frâna, brusc.

Altfel, am tot avut probleme cu plecarea de pe loc. Mi s-a oprit motorul de mai multe ori, poate de prea multe ori, apăsam accelerația fără să fi dat drumul la ambreiaj și nu mi-a intrat în sânge să apăs pe ambreiaj în momentul în care trebuie să opresc. Nu mi-a intrat în sânge să aduc schimbătorul la punctul mort, nu mi-a intrat în sânge să stau cu piciorul pe frână în rampă. Și cum dracu’ îți dai seama că ești în rampă,în afară de situațiile în care înclinația drumului este evidentă? Cum naiba își dă  seama instructorul că suntem în rampă, iar eu nu?

Mersul cu spatele îl fac cel mai bine. Nu mi s-a oprit niciodată motorul, n-am bruscat niciodată mașina. Am și fost lăduat pentru acest lucru.

Întoarcerile sunt păcătoase. Încă nu le apreciez bine, iar curbele mele seamănă cu pișatul boului, adică fără nicio noimă. Azi am făcut dreapta, undeva, și am luat o curbă atât de largă încât am intrat pe sensul opus de circulație.

La sfârșitul lecției, instructorul mi-a ținut un speech din care am reținut că trebuie să iau cât mai strâns curbele la dreapta și cât mai larg curbele la stânga. Sper să țin minte acest lucru.

Instructorul a încercat din nou azi să mă sperie, cu pumnul în capotă. Uite că nici azi nu m-am speriat.

Mâine cică repetăm mult întoarcerile.

Frustrări

Au fost cel puțin două situații în care m-am blocat la ședința de astăzi. Școala de șoferi trebuie să fie locul în care înveți să conduci, iar astăzi n-am simțit acest lucru de prea multe ori. Când lucrurile se precipitau, instructorul își pierdea răbdarea, iar comenzile veneau cu repeziciune una după alta. Evident, la cea mai mică poticnirea de-a mea, totul se năruia, tot planul lui se destrăma.

Într-un fel, îl înțeleg. Mi s-a întâmplat și mie așa ceva. Mi s-a întâmplat să explic cuiva ceva, care mie mi se părea de-o evidență strigătoare la cer, și să constat că nu m-am făcut înțeles. De cele  mai multe ori e de vină profesorul, care nu are tact, care nu știe să explice, care nu are răbdare. Unii învață mai greu, cum sunt eu, alții prind imediat. Dacă nu ai răbdare cu toți nu ajungi nicăieri.

Probabil că el gândea cu cinci pași înaintea mea și i se părea absurd că nu deschid și eu ochii, că nu văd la fel ca el.

Nu mi-a plăcut cum a tratat această situație. A cam țipat la  mine, iar pe urmă m-a  comparat cu eleva de dinainte, că ea știe mai bine, că ea a intrat în trafic deja, că ea așa și pe dincolo. Vă dați seama, numai încredere nu mi-a insuflat cu aceste aprecieri. I-am și spus-o, că mă deranjează când se enervează  și că mă blochează.

Frustrările instructorului se transferă și asupra mea, dar nu înțeleg de ce trebuie să mă simt eu vinovat că, după trei ședințe de condus nu îmi iese cum trebuie plecarea de pe loc sau că nu pot menține o viteză constantă.

Lecția s-a încheiat, cum alfel, cu un discurs filosofic.

În mașină trebuie să te urci așa cum te arunci și în viață, când te însori, când faci copii, mi-a spus instructorul.

A vrut să-mi spună, de fapt, că ar trebui să mă înfig mai cu curaj în trafic, că are și el, oricum,  pedala de frână și ambreiajul. N-ar trebui să-mi fie frică de mașini, n-ar trebui să-mi fie frică să execut manevre.

Comentarii

PUBLICITATE:Fă-ți cumpărăturile de la Decathlon prin acest link și Biciclistul.ro încasează un comision pentru recomandarea făcută.