Marius Ionescu și-a propus să alerge anul acesta 7.000 km și aproape și-a atins obiectivul. E alergător profesionist, maratonist, a participat atât la Jocurile Olimpice de la Londra, cât și la Jocurile Olimpice de la Rio. Pentru el alergarea este o meserie, câștigă bani din ea (sper) și probabil că de aici își trage motivația. Eu sunt însă un muritor de rând, iar câteodată pur și simplu nici nu mai știu de ce alerg. Mă apucă așa o lehamite, încât nu mă mai mișcă nimic nici măcar dacă se apucă Murakami să scrie 10 cărți despre alergare.

În ultimul timp parcă toate se întorc împotriva mea, respir greu, îmi vine să mă opresc în mijlocul alergării, mă simt plictisit, mă simt frustrat, mă simt vlăguit, sunt o cauză pierdută.

Nici măcar ambițiosul meu plan de a alerga semimaratonul sub o oră și 30 de minute parcă nu mai are sevă. O fi de vină vremea rece? Sau poate faptul că alerg singur cuc, cel mai des în jurul Arenei Naționale, unde mă învârt în cerc ca un hamster? Nu știu…

O admir pe Didina Manole, care a alergat aproape 4.000 km anul acesta și pentru care fiecare alergare e cu “lovely morning”, zi de zi, pe orice vreme, în orice anotimp. Nu știu cum reușește să rămână optimistă, dar îi reușește. Cel mai probabil face parte din genul acela de oameni care aleargă din plăcere, ceea ce nu este cazul meu. Pentru mine alergarea înseamnă efort, muncă, datorie, gravitație.

Voi cum reușiți să treceți peste astfel de momente?

Comentarii