Bazinul Dinamo, anul de grație 2017, marți 7 martie, chiar înainte de Ziua Femeii.
Azi am avut o ”seară de vis” la bazin. În loc să fie triluri, au fost drill-uri, exerciții în care repeți o anumită mișcare dintr-un stil de înot, menită să-ți regleze sau îmbunătățească tehnica. Am început să-mi fac o idee despre drill-uri și pot spune cu sinceritate că le urăsc. E ca și cum ți-ai da singur palme, iar antrenorul ți-ar spune ”nu, nu e bine, lovește mai tare!”.
Pe la mijlocul orei de antrenament, Flory îmi dă o plută (ah, urăsc pluta!) și mă anunță solemn că trebuie să fac alunecare craul, 4×50 de metri, dar că trebuie să dau din picioare cam cât pot de tare.
”Nivelul de efort să fie cam pe la 90%”, îmi spune.
Zis și făcut. Mă apuc de plută, mă împing vârtos de peretele bazinului, așa, de încurajare, după care dau drumul la motor. Nici nu știu când am ajuns la jumătatea bazinului, adică la 25 de metri, dar sunt sigur că în urma mea era un minunat siaj. Și brusc, ca și cum cineva ar fi apăsat un buton ascuns, menit anume să facă asta, mi s-a dus toată benzina. Inima îmi bătea nebunește, nu mai puteam să trag aer în piept, deși căscasem gura mai ceva ca prietenul lui Harap Alb, Setilă, Picioarele mi s-au înmuiat ca niște spaghete puse brusc în oala cu apă clocotită, iar capătul bazinului părea la capătul lumii.
Când am parcurs, în sfârșit, cei 50 de metri am simțit că l-am apucat pe Dumnezeu de picior și nici că-mi mai venea să-i dau drumul. Nu trecuse decât un minut și 45 de secunde, iar eu eram knock-out. Înotătorii avansați vor fi zâmbind citind asta, poate că ei fac 50 de metri craul cu pluta într-un minut sau sub un minut, dar eu atât am putut în această seară.
Al doilea bazin a fost la fel de chinuitor, iar la capăt aștepta Flory, întrebătoare.
”Ei, cum a fost?”, mă întreabă.
Eu nu puteam vorbi, aveam nevoie de aer, de-abia puteam respira. În cele din urmă, am bolborisit ceva, că mi se pare greu.
”Emilian, am spus 90%, dar mi se pare că tu ai dat 100%”, îmi spune îngrijorată. ”Nu vreau să mori pe-aici, ai și tu o vârstă, nu mai ești ca în tinerețe”.
Ce să zic…dacă dădeam 100% cred că ajungeam direct în Veșnicele Plaiuri ale Vânătorii.
Am făcut cele patru bazine, cu chiu, cu vai, iar următorul exercițiu a fost pur și simplu demotivant, ca atunci când ești la munte, te chinui să urci Marele Versant și când ajungi în vârf constați că mai ai încă unul de urcat, cel puțin la fel de înalt.
A trebuit să mai înot încă patru bazine craul la viteză mare. Flory și-a ales cuvintele cu grijă de data asta, n-a mai folosit procente, m-a informat că trebuie să înot repede, dar să rămân în viață. Pe un culoar aglomerat, unde a trebuit să ocolesc, mi-au ieșit 45, 47, 47, respectiv 47 de secunde. Habar nu am ce înseamnă aceste cifre, e prima oară când mă cronometrez.
Am încheiat antrenamentul cu două bazine de înot pe spate, de revenire, cele mai minunate bazine de care am avut parte în viața mea.
Morala serii: ai grijă ce procente îți dorești, că s-ar putea să le obții.
