Știam că o să-mi fie greu să învăț să înot, nu-mi făceam iluzii că voi dobândi într-un timp foarte scurt tehnica mult râvnită. Ceea ce mă frustrează însă este faptul că nu simt îmbunătățirile, în eventualitatea în care acestea chiar au apărut. Probabil că mi-a crescut nivelul de rezistență la efort în apă, doar înotam o singură dată pe an, în timpul concediului, iar acum intru în bazin de două ori pe săptămână.
Exercițiile de tehnică mă chinuie cel mai rău, iar cel mai mare dușman este respirația. Oricare ar fi exercițiul până la urmă tot aici ajung, mă sufoc! Și intervine un întreg lanț al slăbiciunilor, pentru că mă sufoc încerc să dau mai repede din brațe, să iau gura aia binefăcătoare de aer mai repede. Dar rezultatul nu este că înot mai repede, ci că mă zbat ca o găină dusă la tăiat, nu mai întind brațele cum trebuie, nu alunec, mi se scufundă picioarele, scot prea mult capul și uite așa iese o ciorbă. Și e frustrant! Și cum să-ți găsești motivația când simți că înoți ca o morsă ce a trăit toată viața pe uscat și deodată a fost aruncată în apă?
Unul dintre exercițiile care m-au făcut astăzi să mă opresc de câtre trei, patru ori la o lungime de culoar a fost un set de repetări de tip catch-up drills. Nu știu cum le spune în română, dacă au o denumire specifică, eu așa le-am găsit pe YouTube după mai multe căutări bâjbâite. Făcute la perfecție arată cam așa:
Făcute de mine, arată cam așa:
Culmea, la acest exercițiu am simțit parcă cel mai bine cât de mult contează tehnica. Te obligă să ții brațele întinse și în momentul în care tragi prin apă chiar simți cum ești propulsat înainte. Ce să mă fac însă, că după 15-20 de metri îmi pierdeam aerul, echilibrul și se instaura haosul în stilul meu de înot?
Am fost salvat de clopoțel, s-a terminat ora de antrenament și m-am ales cu 200 de metri spate, cel mai odihnitor, relaxant și binefăcător stil de înot.
Te-ar mai putea interesa și – Top greșeli la înot, o autoevaluare critică.