Au trecut aproape două săptămâni de la H3RO Mamaia 2020, singurul concurs de triatlon la care am participat în acest sezon, și simt cum se strecoară încet, încet o mică depresie. H3RO era un obiectiv, un motiv pentru care mă antrenam în mod sistematic și încercam să fiu cât mai disciplinat. Acum a dispărut.
E adevărat, e mai ușor când te antrenezi cu un club, cum e Unstoppable Sport Club, dar asta nu înseamnă că ești ferit de mâhnirea sfârșitului de sezon.
Am tot citit articole despre subiect, dar mi se par nesatisfăcătoare, nu mi se potrivesc. Nu pot să mă apuc de surf, că sunt în România, București. Nu pot să mă mut la o cabană la munte, că asta-i situația, suntem în zodia COVID, trebuie să mai și lucrăm, că nu trăim din triatlon.
Și cu lucratul ăsta de acasă e periculos, am început să mănânc necontrolat, mai o alună, mai o măslină, uite așa s-au pus 2,3 kg instantaneu. Îmi trebuie un șoc să ies din starea asta letargică. Parcă mă îndrept încet, dar sigur spre prăpastie și pur și simplu nu-mi pasă.
Ați trecut pritr-o asemenea stare? Cum vă reveniți? Care e dușul rece?
Unii își caută repede concursuri la care se înscriu pentru anul următor și uite așa se autoobligă să se țină de o rutină, să rămână în priză.
Mi-aș fi găsit un refugiu în concursurile de alergare, dar uite că s-au anulat toate. Sper să mai ridic puțin nivelul bateriei la concursurile Road Grand Tour, The Wall și Drumul Vinului. Și pe urmă să încep antrenamentul de iarnă, home trainer și alergări ușoare, în zona 2.
