De fapt, sună cam pretențios titlul ăsta pentru că, deși n-am pus piciorul jos pe Sultanul, timpul obținut pe acest segment este destul de slăbuț.
Un pic de context, pentru cei care au ajuns aici fără să știe ce-i Sultanul. E o cățărare, cea mai aspră urcare de la concursul de ciclism șosea Road Grand Tour – The Wall, cu o lungime de aproximativ 1,12 km și o pantă medie de 12,4%.
Eu am făcut acest segment în 8:17, iar Daniel Crista, care deține recordul (KOM-ul, pe Strava) și este ciclist profesionist l-a pedalat în doar 4:54. Evident, nu-i de nasul meu comparația, am pus însă aceste cifre una lângă alta ca să vă faceți o idee.
Anul trecut, scriam așa despre Sultanul:
”o urcare dureros de abruptă, chinuitoare și parcă nesfârșită. Inima îmi bătea nebunește, mai să-mi spargă pieptul, iar timpul, ca și mine, părea că s-a oprit în loc. Aproape că m-am văzut de undeva din exterior, de sus, cum încerc neputincios să pedalez și nu reușesc. Am tras cu toată forța mea de ghidon, de pedale și de suflet, dar atât s-a putut”.
Partea cea mai grea din urcarea Sultanul este spre sfârșit, ultimii 340 de metri, când gradul de înclinație ajunge la peste 17%. Bogdan Popescu, a cărui cronică vă invit s-o citiți, zice că panta ajunge și la 20%. Acolo e cel mai greu. Acolo am pus eu anul trecut piciorul jos. Acolo cei mai mulți fac opturi pe șosea, ca niște ambarcațiuni în derivă.
Urcarea mi s-a părut la fel de dureroasă și anul acesta, la fel de abruptă și chinuitoare, dar știam că nu-i nesfârșită, acum știam unde începe și unde se termină, am rămas conectat în realitate, lipit de șosea, hotărât să nu cedez oricât de greu mi s-ar părea.
Ce m-a ajutat anul acesta? În primul rând, câteva kilograme în minus față de anul trecut și, în al doilea rând, pinioane diferite. Anul trecut cel mai mare pinion de la bicicletă avea 25, anul acesta 32.
Cum a fost cursa
The Wall este o cursă completă, are urcări, are plat, are coborâri. Planul meu de cursă era simplu, să stau aproape de un grup puternic, de care să mă țin la plasă cât mai mult pe zonele de plat. Știam că la deal va fi fiecare pentru el, că acolo se vor sparge grupurile, iar cei mai fâșneți vor ieși în avantaj.
Startul competiției a fost controlat, cu mașina oficială în fața plutonului până la un anumit punct. Din păcate, după ce ne-am pus în mișcare mi-a luat mai mult decât trebuia să-mi prind piciorul drept în pedală și până m-am dezmeticit eram la coada plutonului. Am tras tare să mă prind de un grup și, din fericire, l-am ajuns pe colegul meu de la Unstoppable, Laurențiu Vlădan, în a cărui roată am stat până am prins un grup.
Doamne, ce bine a fost în grup! Am rămas acolo, la căldurică, până mi-a venit inima la loc. În apropiere de Sultanul, am trecut în față și m-am distanțat un pic. Am ajuns din urmă un singuratic și m-am odihnit la roata lui, dar n-a durat prea mult și a venit Sultanul.
Urcarea asta apare brusc, vine de nicăieri și te lovește în moalele capului. Laur s-a distanțat de mine și dus a fost. Oricum, fiecare avea de dus propria-i bătălie.
După ce am trecut de Sultanul am rămas singur. În față nimeni, în spate aproape nimeni. Am împins tare și după câțiva kilometri am văzut un tricou Unstoppable. Nu putea fi decât Laur. Am mărit cadența și în cele din urmă m-am apropiat. Am avut noroc că am fost zărit și m-a așteptat.
Nu mai țin minte decât lunga coborâre, ultimii 10-15 km, unde am tras cât am putut de tare. Asfaltul era prost, cu multe gropi, dar noi zburam cu 40-45 km/h. Aproape de finish m-au prins câteva crampe, mă țineam tot mai greu de Laurențiu. Am avut noroc cu încă un ciclist de la Călărași Cycling Team, care m-a tot așteptat când am rămas în urmă. Cu el s-a bătut Laurențiu la sprint, iar eu am venit în urma lor.
Și uite așa a luat sfârșit The Wall.
Anul trecut m-am clasat pe locul 48 din 142 de concurenți, anul acesta pe locul 59 din 160 de participanți. În 2019, am lăsat în spatele meu 94 de participanți, anul acesta au trecut linia de finish după mine 101 participanți. Deci, a fost ușor mai bine :).
Cifre comparative
M-am uitat pe cifrele din 2019 și 2020 și am constatat că, aparent, nu există mari diferențe.
Pe de altă parte, pare că efortul a fost mai mare, cu toate că pulsul mediu a fost mai mic. Anul trecut am stat în zona 4 aproape întregul concurs, în timp ce anul acesta am intrat mul în zona 5. Corelat, anul acesta am avut o cadență mai mare, 80 vs 73. Eu zic că am fost mai în formă.
Iată cum am stat cu pulsul, comparativ.
Momente din cursă
Am câteva flashuri cu care am rămas din cursă, trebuie să le împărtășesc.
- Memo, de la Radio Guerilla, care luase startul la tura lungă (cu 15 minute înaintea noastră), stătea tacticos lângă bicicletă și mânca un corn (cred). Eram pe o urcare grea, trăgeam din greu, iar Memo avea o expresie calmă, se vedea că își savurează prânzul la maximum;
- Am văzut oameni întinși pe jos, ținându-se de picioare. Aveau crampe;
- Chiar în fața mea, când a început partea mai grea din Sultanul, un ciclist a căzut aproape de pe loc. A încercat să facă un opt, s-o ia într-o parte, dar nu a mai avut forță și a picat. A rămas acolo secunde bune, eu l-am ajuns, am trecut de el și tot întins era. Era pur și simplu epuizat și rămăsese acolo, întins pe jos și prins de pedalele bicicletei, abandonat și învins;
- Laur mi-a povestit cum i-a sărit unuia schimbătorul de viteze, cu totul și asta chiar la start! Cursa a început direct cu o urcare, iar respectivul a schimbat vitezele în urcare, mai multe deodată. Efectul a fost că schimbătorul a plesnit și a sărit cu totul;
- La un moment dat era să ies în decor. Am apreciat greșit un viraj și mă îndreptam spre un gard de piatră. Acolo erau staționați doi, trei concurenți, cred că unul dintre ei avea pană. Când m-au văzut cum mă îndrept spre ei, cu frânele scârțâind într-o tânguială rău prevestitoare, au început să urle ”stop, stop, stop!”. M-am oprit la câțiva centimetri de ei, după care mi-am continuat cursa. N-am intrat în panică, dar m-am vizualizat zburând peste bicicletă;
Felicitări, Alex Ciocan!
Alex Ciocan și echipa Road Grand Tour au făcut o treabă extraordinară! Au reușit să organizeze o cursă în condițiile în care evenimentele sportive sunt anulate chiar și cu câteva ore înainte (vezi cazul Maratonul București). Mai mult, totul a fost exemplar, de la respectarea condițiilor de siguranță, până la detaliile logistice.
Vreau să vin și în 2021 la The Wall, am de îmbunătățit timpul la general și timpul pe Sultanul 🙂
Alte review-uri despre The Wall
- Sultanul: Cum te înalță Zidul după ce pupi pământul, de Bogdan Popescu, octombrie 2019
- Aproape am învins Sultanul, mi-au lipsit câțiva metri, de Emilian Nedelcu, octombrie 2019
- The Wall – RGT Pucioasa – cum a fost la ultima cursă de șosea a sezonului, de Bogdan Popescu, noiembrie 2018
