Sâmbătă  am  dat o tură cu bicicleta până în localitatea Dor  Mărunt. Drumul m-a vrăjit şi mi-am dat seama că trebuie să mă şi întorc după ce parcursesem deja 80 de km.

Am ajuns înapoi după opt ore, după 160 km pe şosea, în afara Bucureştiului, şi încă 20 de  km pe care i-am făcut prin  oraş. Este  un  record personal de care sunt foarte mândru şi pe care sper să-l dobor  cât mai curând :).

M-am dat pe o cursieră Ideal,  din clasa  premium,  cu o valoare de vitrină de aproximativ 7.000 de euro, pe care am primit-o în  teste  de la magazinul Cyclopedia.

Despre drum

A fost un drum de uzură. Cicliştii  care sunt  obişnuiţi să meargă distanţe mari cu bicicleta probabil că l-ar considera un  drum  de antrenament şi nimic mai  mult, pentru că nu are nimic spectaculos.  Nu ai ce să pozezi, nu sunt păduri, nu sunt lacuri, nu sunt monumente, nu e decât şosea. Şi dacă ar fi fost ceva de văzut,  tot n-aş fi remarcat, pentru că  satele mi se perindau prin faţa ochilor fără să-mi  spună nimic, iar oamenii parcă nici nu existau pe  Pământ.

La început am  stat cu căştile  în urechi, am ascultat Compay Segundo.  După vreo oră m-am plictisit şi am mutat pe radio. După o altă oră am închis de tot player-ul  şi nu  mi-a rămas să aud decât şuieratul vântului.  În ciudat faptului că afara era un  soare splendid, vremea mi-a fost potrivnică.

În primul rând, mi-au îngheţat picioarele şi mâinile rău de tot. Aveam nişte tenişi de pânză şi mănuşi de bicicletă, dar fără degete. Amorţeala care m-a cuprins s-a  transformat  în durere,  profundă, cu pulsaţii pe care le simţeam până în tâmple.  Şi n-am  plecat foarte de dimineaţă (08.45), dar dat fiind faptul că suntem în plină toamnă ar fi trebuit să prevăd că va  fi ger.

Deci e musai să-mi cumpăr mănuşi întregi  şi eventual nişte  huse, ceva, de vânt. La un moment dat, când m-am oprit să-mi mai dezmorţesc picioarele, să fac câţiva paşi, am observat că se depusese  un  fel de rouă pe pantofii mei.

În al doilea rând, a bătut  o vântoacă, nene, de m-a căpiat,  mai ales la întoarcere!

Bicicleta  a fost fantastică.  Acum  încep să-i înţeleg pe cei care îşi  alintă  bicicletele şi le  vorbesc. La un drum  aşa de lung,  care-ţi pune la încercare nu numai limitele fizice, dar şi cele psihice, începe  să se creeze o legătură specială între tine şi bicicletă. N-o  mai vezi ca pe un angrenaj, ci mai degrabă ca  pe un tovarăş de drum, care te înţelege, care  te  rabdă, care-ţi este credincios.

Am  avut probleme cu şaua.  Mari.  Asta s-a  întâmplat, cel mai probabil, pentru că era prima oară  când mă urcam pe această bicicletă şi  nu eram obişnuit ea. Când spun probleme mari, credeţi-mă, sunt cât se  poate de serios. Şi  acum, luni fiind,  mijlocul meu este amorţit, de parcă mi-ar fi  făcut cineva o anestezie şi încă nu mi-a  trecut de tot.

Alimentaţia

Am plecat la drum cu o punguliţă de PowerBar Ride Shots, două  banane  şi un bidon cu apă. Pe drum am mai cumpărat patru Snickers, două banane, două cornuri cu ciocolată,  două sticle la jumătate de Prigat, o sticlă la jumătate de apă şi două  napolitane. Le-am mâncat pe toate.

Comentarii